„Cei care seamănă cu lacrimi vor secera cu cântec de bucurie. Cel care merge plângând, purtând sămânţa de semănat, se va întoarce cu cântec de bucurie, purtându-şi snopii“ (Psalm 126:5-6).
Domnul ne oferă posibilitatea să semănăm aici, pe pământ, pe cale. Sămânţa care este Cuvântul lui Dumnezeu trebuie răspândită. La începutul este uşor şi suntem îmbărbătaţi. Entuziasmul începutului ne ridică mai ușor peste greutăţi şi piedici. Dar în viață sunt şi situații prin care trebuie să treacă toţi care au auzit chemarea Domnului de a semăna pentru El. Aceştia şi-au jertfit timpul şi ceea ce le era drag. Dar Domnul este bun şi plin de dragoste și poate să recompenseze însutit celor care renunţă de dragul Lui.
Însă peste o vreme au venit lacrimile. Greutăţi, dezamăgiri, oboseală... Inima poate ajunge să fie cuprinsă de descurajare, iar duşmanul se foloseşte de această stare pentru a-i determina, dacă este posibil, pe cei care au început cândva slujba cu bucurie să se întoarcă din drum.
Însă Cuvântul a prezis că semănatul se face „cu lacrimi“ în lume. Așa au stat lucrurile și cu Domnul Isus „Cel care merge plângând“ a purtat sămânţa de semănat. Câte lacrimi au fost pe calea Lui, câtă trudă, câtă împotrivire! Semănătorii nu sunt singuri. Ei au în faţa ochilor lor pe Acela care cu mult înaintea lor a cunoscut lacrimile când a păşit pe acest pământ. Este un privilegiu să semănăm pentru El. Și este un privilegiu de a experimenta „lacrimile“ de care a avut parte Domnul Isus. „Uitaţi-vă bine la Cel care a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, ca nu cumva să vă pierdeţi inima şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre“ (Evrei 12:3).
Semănatul are loc acum, însă recolta va avea loc în viitor. Sămânţa trebuie să aibă timp pentru încolţire şi creştere. Încă de aici, de pe pământ, inimile noastre se pot bucura de câteva roade, dar abia în ziua slavei când totul va fi descoperit, lucrătorul va fi răsplătit pentru lacrimile din timpul semănatului! Domnul va spune: „Bine, rob bun şi credincios...“ (Matei 25:23).
Fiul lui Dumnezeu a părăsit prima dată cerul pentru a împlini lucrarea pe care i-a dat-o Tatăl. În această smerire, în această luptă s-a dovedit ca Cel puternic. El a biruit moartea şi în faţa Lui s-au ridicat porţile veşnice când S-a reîntors în slavă (Psalm 24:7). Ce bucurie va fi atunci când Se va întoarce din nou acasă cu mireasa Lui! A doua oară se vor deschide porţile veşnice iar Împăratul slavei va intra pentru a Se prezenta în faţa Tatălui şi pentru a-i spune:„Iată, Eu şi copiii pe care Mi i-a dat Dumnezeu!“ Ce bucurie nesfârşită, ce fericire veşnică va fi în ziua aceea! Noi, cei care am avut parte cu El pe acest pământ de lacrimi, vom împărţi cu El această bucurie. Nu sunt umplute inimile noastre de o bucurie nemărginită, când vedem rodul suferinţelor Lui nespus de mari? În ziua recoltei, lacrimile, care sunt atât de dureroase acum, vor fi uitate. De aceea: „Dar să nu obosim..., pentru că, la timpul potrivit, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală“ (Galateni 6:9). Să punem la inimă acest îndemn preţios. El a cunoscut lacrimile; bucuria o vom împărţi cu El, iar roada seminţelor răspândite în brazdele pământului cu El şi pentru El, Îi vor aparţine Lui. El i-a câştigat prin sângele Lui. El să fie slăvit. Amin!
