În multe împrejurări din viață am auzit vorbindu-se despre crucea lui Isus Hristos. Dar oare înțelegem noi adevărata semnificație a acestei cruci? Este oare crucea Domnului Isus Hristos doar o bucata de lemn așa cum mulți cred? Sau aduce semnul crucii iertarea de păcate?
La toate aceste întrebări trebuie să răspundem doar bazându-ne pe Cuvântul lui Dumnezeu. Ceea ce ne salvează însă nu este o bucată de lemn, ci credința noastră în Domnului Isus. Domnul Isus a spus: „Eu Sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14:6). „…Cel ce crede în mine are viață veșnică” (Ioan 6:47). Prin urmare nu lemnul crucii ne poate împăca cu Dumnezeu, ci sângele curs pe acest lemn (Efeseni 1:7), căci este scris în : „căci știți că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ați fost răscumpărați din felul deșert de viețuire, pe care-l moșteniserăți de la părinții voștri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur și fără prihană” (1Petru 1:18,19).
Atunci când Biblia vorbește de predicarea crucii (1 Corinteni 1:17,18) sau de pricina de prigonire a crucii (Galateni 5:11), ea nu se referă în sine la lemnul pe care a fost crucificat Domnul Isus Hristos, căci Pavel predica jertfa lui Cristos care a murit pe cruce (1 Corinteni 1:23, 24). De aceea orice referire de mai jos la crucea Domnul Isus Hristos are în vedere tocmai această jertfă de ispășire a păcatelor noastre înfăptuită prin moartea Domnul Isus Hristos.
Mai mult decât atât, apostolul Pavel nu a predicat doar crucea Domnului Isus, ci chiar s-a și lăudat cu ea: ”în ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu, faţă de lume!” (Galateni 6:14). Înțelegem noi pe deplin ce a însemnat crucea pentru Domnul nostru Isus Hristos? Și dacă o înțelegem, o iubim noi, o cerem să își facă lucrarea în viața noastră sau chiar ne lăudăm cu ea așa cum a făcut apostolul Pavel?
Toți suntem ființe responsabile și toți vom muri și, după aceea, vom da socoteală de faptele săvârșite în timpul vieții noastre înaintea lui Dumnezeu: ”Nu vă înșelați. Dumnezeu nu se lasă batjocorit”. Ceea ce seamănă omul aceea va secera. Cine seamănă în firea lui pământească va secera din firea pământească putrezirea, dar cine seamănă în Duhul va secera din Duhul viața veșnică (Galateni 6:7-8). De aceea viața în această lume este o chestiune foarte importantă și serioasă.
Dar cum putem semăna în Duhul ca să aveam viața veșnică. Apostolul Pavel a spus că el se laudă cu crucea Domnului Isus Hristos. Prin urmare, propovăduirea morții Domnului Isus Hristos pe cruce este miezul și nucleul Evangheliei creștine. Dar propovăduirea crucii nu a fost niciodată admirată, fiind un obstacol pentru evrei și o nebunie pentru greci. Predicarea crucii lui Hristos a dus mereu la persecuție. Crucea a fost totdeauna respingătoare pentru oameni.
Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că jertfa Domnului Isus Hristos pe cruce ne salvează prin faptul că ne sunt iertate păcatele înfăptuite și suntem, astfel, împăcați cu Dumnezeu. Prin această jertfă devii un copil al lui Dumnezeu și începi să primești lumina și frumusețea Lui. Când privești la cruce îl vezi pe Omul Dumnezeu care moare, pe cel Neprihănit făcut păcat în locul nostru. Creatorul tuturor lucrurilor se lasă judecat de creația sa căzută ca să o poată salva. Prințul vieții care poartă o coroană de spini. Ce îmbinare minunată de dragoste și dreptate, umilință și splendoare. În El contrariile se contopesc într-un mod cu totul desăvârșit.
Dar poate ne întrebăm de ce a fost nevoie să se întâmple toate acestea? E a venit pentru că noi suntem vinovați și trăim sub pedeapsa unui Dumnezeu sfânt. El a venit să ne elibereze de această lume care este sortită pierii și distrugerii finale. Noi toți aparținem acestei lumi. Suntem oameni născuți în lume și vom avea sorta lumii dacă El nu ne izbăvește, căci toți am păcătuit și suntem lipsiți de slava lui Dumnezeu. Caracterul onorabil nu-L impresionează pe Dumnezeu. Moralitatea nu înseamnă nimic în fața unui Dumnezeu desăvârșit.
Dar poate te întrebi de ce nu poate ierta Dumnezeu un om pur și simplu atunci când spune că îi pare rău și se căiește. Dumnezeu, spre deosebire de noi, este lumină și în El nu este întuneric. Dumnezeu este sfânt și drept. Natura lui divină îl constrânge să pedepsească păcatul. Aici este deci problema. Omul este un păcătos vinovat, iar Dumnezeu este un Dumnezeu sfânt. Cum pot fi aduse acestea două împreună. Răspunsul este crucea Domnului Isus Hristos. Ceea ce s-a întâmplat la cruce a fost că Însuși Dumnezeu Tatăl a pus păcatele mele și ale tale asupra Singurului Său Fiu cel Sfânt și a plătit El pedeapsa greșelilor și a păcatelor noastre: ”pe Cel ce n-a cunoscut păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:21). ”Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:6). ”Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16). ”El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morți fată de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui ați fost vindecați” (1 Petru 2:24).
De aceea se fălește apostolul Pavel cu crucea Domnului Isus Hristos. Nu contează ce am fost în trecut, pentru că ceea ce contează din partea lui Dumnezeu este că suntem niște oameni păcătoși care au nevoie de mila Lui. Nu este important care au fost păcatele săvârșite. Pot fi extrem de onorabile, mizerabile, josnice, prostești, deplorabile. Vestea lui Dumnezeu este că dacă te întorci la El cu credință și pocăință, atunci toate păcatele tale sunt șterse în întregime, ca și cum nu ai fi păcătuit niciodată în viața ta, iar neprihănirea Domnului Isus îți este atribuită ție în întregime. Acesta este mesajul crucii. Te fălești tu cu această cruce? Știind toate acestea îți vei petrece cu bucurie toate zilele cântând laude acestui Fiu al lui Dumnezeu?
Acesta este testul fiecăruia dintre noi. Este testul jurământului nostru de creștin. Nu poți rămâne neutru în prezența crucii. Ea a despărțit întotdeauna omenirea și o face și în prezent. Crucea Domnului nostru Isus Hristos este ori o jignire pentru noi ori este lucrul deasupra tuturor celorlalte cu care ne fălim. Pe tine cum te influențează această cruce?
Apostolul Pavel a propovăduit crucea ca fiind mijlocul prin care a fost salvat printr-o vorbire simplă. El nu și-a dus ascultătorii către culmile înțelegerii filozofice: ”Totuși ceea ce propovăduim noi printre cei desăvârșiți este o înțelepciune, dar nu a veacului acestuia, nici a fruntașilor veacului acestuia, care vor fi nimiciți. Noi propovăduim înțelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică și ținută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte de veci, și pe care n-a cunoscut-o niciunul din fruntașii veacului acestuia; căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei” (1 Corinteni 2:6).
Însă pentru cei care nu-l caută pe Dumnezeu și nu vor să-L iubească din toată inima, propovăduirea crucii este o jignire pentru ei. Oamenii urăsc Vechiul Testament, urăsc un Dumnezeu sfânt, batjocoresc toată această dăruire a arderilor de jertfe și sacrificii. Ei spun că aceasta este o religie rudimentară și că este o jignire pentru omul modern, rafinat și sofisticat. Dacă nu ai cunoscut niciodată vreo ofensă prin predicarea crucii, atunci înseamnă că nu ai cunoscut niciodată adevărul despre crucea lui Isus Hristos. Nu este nimeni în această lume care să se fi născut creștin. Noi trebuie să ne naștem din nou prin Cuvântul lui Dumnezeu și lucrarea Duhului Sfânt ca să devenim creștini.
În primul rând crucea este o ofensă pentru mintea lui, pentru că păcatul primordial al omului este mândria lui. Ea influențează toate noțiunile noastre preconcepute, ideile și prejudecățile noastre. Din acest motiv a fost un obstacol pentru evrei. Imaginea lor despre Mesia a fost că atunci când El va veni, va fi un mare lider militar. El va aduna o armată mare și îi va învinge pe romani. Va instaura Ierusalimul ca cel mai mare oraș din lume și pe evrei ca cei mai importanți oameni. L-a început la urmat și chiar au vrut să îl pună rege cu forța împotriva voii Lui. Dar curând și-au pierdut răbdarea cu El pentru că El nu răspundea înțelegerii lor despre Mesia. Iar când L-au găsit pe Cel ce pretindea că este Mesia murind într-o aparentă slăbiciune și neajutorare pe cruce, au fost profund jigniți. Cum să moară un salvator pe cruce? El avea obligația să îi omoare pe toi ceilalți. Același lucru s-a întâmplat și cu grecii, care se încredeau în propriile abilități și de care erau așa mândri. Această cruce afectează mintea și nu se folosește de ea, ci înfăptuiește exact contrariul.
Deci crucea este o ofensă pentru că afectează toate noțiunile noastre. Noi credem că știm ce trebuie să facă un om ca să fie creștin. Credem că dacă ne dăm toate silințele și ne punem toată voința, vom putea deveni creștini.
Al doilea lucru prin care crucea este o jignire pentru mintea omului este că ea dezvăluie că nu suntem salvați prin ideile noastre. Nu suntem salvați de cunoștințe, de filozofie, de ideile noastre nobile, de idealismul nostru. De altfel, cei mai înverșunați dușmanii ai crucii lui Isus Hristos sunt cei care se mândresc cu ideile lor nobile și ei urăsc crucea pentru că le afectează convingerile.
Apoi crucea este o ofensă pentru mintea omului firesc pentru că el crede că poate înțelege toate lucrurile. El nu poate crede lucruri le care nu le înțelege. El crede că rațiunea lui poate să cuprindă totul. Crucea este o taină, taina că Hristos este mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, că păcatele noastre sunt transferate asupra Lui și că prin rănile lui suntem tămăduiți. Este misterul lui Dumnezeu că Nemuritorul moare. Dar omul modern are încredere în înțelepciunea lui și mintea lui nu poate capitula în fața unui mister. El trebuie să înțeleagă. Dar aici este ceva ce nu poate fi înțeles cu mintea noastră și de aici se naște tensiunea. Este imposibil, este divin, este uimitor, este supranatural. Crucea ne constrânge să renunțăm la gândirea noastră rațională în privința judecării lucrărilor supranaturale ale lui Dumnezeu și, din această cauză, omul simte o repulsie față de cruce.
Dar ofensa crucii asupra noastră nu se oprește aici. Ea este o insultă și pentru inima noastră și asta pentru că în inima noastră locuiește mândria. Lumea ne spune să ne încredem în noi înșine, făcând orice ca să ne mulțumim cu noi înșine în starea noastră, umflându-ne și îngâmfându-ne. Dar crucea ne spune că noi suntem falimentari pentru că suntem păcătoși pierduți și neajutorați. Ne reduce la stadiul în care se găseau copii lui Israel care au fost mușcați de șerpi și care, pentru vindecare, se uitau neajutorați la șarpele de aramă pentru a fi vindecați.
În Evanghelie scrie că Domnul Isus a venit în lume să caute și să mântuiască ce era pierdut (Luca 19:10). Dar tocmai pentru asta a fost urât că li s-a spus că sunt pierduți. Crucea cere o renunțare la părerile noastre bune despre noi înșine. Atât omul care s-a străduit să trăiască o viață bună și care a încercat să fie religios este în aceeași situație cu omul care niciodată nu s-a rugat, niciodată nu a fost aproape de un loc de închinare, trăit numai pentru păcat și desfrâu Crucea lui Isus Hristos spune că nu există nicio deosebire. Bineînțeles, lucrul aceasta i-a înfuriat pe evrei. ”Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea și Prorocii – și anume neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Hristos, pentru toți și peste toți cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire. Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu. Și sunt socotiți neprihăniți, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus”(Romani 3:21-23). Lumea este plină de oameni care încearcă să îi ajute pe cei în necaz, dar ajutorul lor este nepotrivit și inutil. Ei sunt activiști, luptă pentru pace, dar simt un dispreț pentru crucea Domnului Isus Hristos. Este cumplit pentru ei să accepte că, din perspectiva veșniciei, toată truda lor este zadarnică, toată neprihănirea lor este ca o zdreanță murdară. Ei, care încearcă să ajute pe alți, să afle că sunt complet neajutorați și în întregime fără speranță. Crucea este în același timp o ofensă pentru voința omului, pentru zelul lui în facerea binelui. Crucea Domnului Isus ne zdrobește la pământ, ne umilește, dărâmă tot ce am crezut, ne lasă neajutorați și fără speranță, pierduți și condamnați, păcătoși care merită iadul. Ai simțit vreodată această ofensă? Crucea lui Hristos este opusul credinței omului în el însuși, opusul încrederii în propria persoană și în propriile puteri naturale.
Creștinul se fălește cu crucea lui Hristos, se desfată în ea. Este totul pentru el și, fără ea, el simte că nu are nimic. El îi datorează totul și este centrul universului lui. Dar poate vă întrebați de ce se fălește creștinul cu crucea lui Hristos dacă ea ne ofensează așa mult?
Creștinul se fălește cu crucea pentru ceea ce vede în ea. El vede gloria lui Dumnezeu care îi este relevată, slava trinității lui Dumnezeu care se coboară asupra lui. În persoana Celui aflat pe cruce se găsește întreg misterul și farmecul crucii. Dar cine este El? El este un tâmplar din Nazaret care a lucrat până la vârsta de 30 de ani și apoi s-a arătat ca predicator, un proroc extraordinar care a făcut multe minuni. Este un om remarcabil, chiar un geniu religios ieșit din comun. Dar El este mult mai mult de atât. El este Domnul, ceea ce înseamnă că El este Fiul lui Dumnezeu. Apostolul Petru a spus: ”Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!”, iar Domnul Isus Hristos i-a dat dreptate: Ferice de tine, Simone, Fiul lui Iona; fiindcă nu carnea și sângele și-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl meu care este în ceruri”. Dacă apostolul Petru s-ar fi uitat doar la trup, nu ar fi văzut mai mult decât un om, dar apostolul Petru a văzut prin credința pe Fiul lui Dumnezeu în Domnul Isus. El este Domnul Slavei, veșnicul Fiul al lui Dumnezeu, a doua parte din binecuvântata Sfântă Treime.
Dar dacă este veșnicul Fiul al lui Dumnezeu, de ce a murit? De ce moare Dumnezeu? Însuși Domnul Isus ne răspunde la această întrebare: ”Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți.”(Matei 20:28). Dumnezeu a venit ca să slujească omului! Să își dea viața pentru oameni! Privind la Domnul Isus vedem că era cu totul neprihănit și că în El locuia ”trupește întreaga plinătate a dumnezeirii”. Însă pentru El crucea a însemnat nu doar abandonarea completă a acestei neprihăniri umane, dar și abandonarea întregii puteri divine. Puterea desăvârșită a dragostei Sale a putut fi văzută nu doar în faptul că El nu a căutat să-Și facă voia Lui Însuși şi ”deşi avea chipul de Dumnezeu, nu a considerat ca un lucru de apucat să fie egal cu Dumnezeu, ci S-a desbrăcat de Sine Însuși și a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor” (Filipeni 2:6). Din dragoste pentru noi, El a consimțit să fie cu totul respins - să fie făcut nimic, în așa fel încât dragostea Sa să strălucească în toată puterea ei. El a fost total diferit față de noi. Noi, când arătăm dragoste cuiva, ne așteptăm la apreciere pentru gestul nostru, iar când lucrurile nu stau așa, când am dat vreo dovadă de afecțiune și nu am primit nimic în schimb, nici măcar un cuvânt de mulțumire, inimile ne sunt descurajate și se răcesc în privința manifestării dragostei. Iar după ce ne-am smerit pe noi înșine, poate am aflat din experiență că singura consecință a fost și mai multă desconsiderare din partea celorlalți, mai multă umilire. Așa a fost și Domnul Isus. Deși era plin de răbdare și bunătate, a fost lăsat la cheremul răutății oamenilor, și, în vreme ce împlinea slujba Sa de dragoste, ce a primit El de la noi? Omul a profitat de smerirea Lui ca să Îi arate cel mai adânc dispreț. El era ”ocara oamenilor și disprețul poporului”; Îl încolțeau din toate pârțile: ”niște câini M-au înconjurat, o ceată de nelegiuiți dau târcoale în jurul meu, mi-au străpuns mâinile și picioarele” (Psalmul 22:16). ”Chiar și acela cu care trăiam în pace, în care îmi punea încrederea și care mânca din pâinea mea, a ridicat călcâiul împotriva mea” (Psalmul 41:9). Mai mult, chiar și ucenicul care se arătase cel mai zelos în a-și declara devotamentul față de El, L-a tăgăduit jurând și blestemându-se. Domnul Isus Hristos nu a găsit nicio consolare pentru durerea Sa, nicio mângâiere din partea oamenilor. Respins cu dispreț de cei cărora le slujea din dragoste, aflat în mare strâmtorare, amenințat chiar de cei cărora le aducea mântuirea, sufletul Său se îndreaptă către Dumnezeu Tatăl care l-a părăsit pentru o clipă pe cruce pentru că s-a încărcat cu păcatele noastre.
Privindu-L în aceste clipe, în lepădarea Lui completă de Sine Însuși, înțelegem ceva din adâncimile dragostei Lui. Cu toate că în ceea ce Îl privea renunțase la toate, plinătatea dragostei nu L-a părăsit niciodată, pentru că El e Dumnezeu și Dumnezeu e dragoste. Când Domnul Isus Hristos ”mergea din loc în loc” aici pe pământ, trecea ”făcând bine” (Faptele Apostolilor 10:28); oricât de smerit și umil a fost, nu putea să nu se folosească de puterea Sa pentru a face binele; trebuia să Și-o manifeste. Dar la cruce nu s-a mai văzut nimic din această putere; nicio minune, ci doar slăbiciune și umilință. Domnul Isus Hristos a fost ”răstignit în slăbiciune” (2.Corinteni 13:4 ). Încercat de oameni, ispitit de Satan, abandonat de Dumnezeu, crucea nu arată decât dragostea Domnului Isus, adâncimea, bogăția, plinătatea dragostei Sale. De aceea pentru un creștin devine această cunoaștere de Dumnezeu copleșitoare.
Înțelepciunea lui Dumnezeu ne spune că moarea pe cruce a Domnului Isus Hristos nu este numai datorită intervenției omului. Moartea lui pe cruce a fost profețită. Profetul Isaia ne spune că ”El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El și, prin rănile Lui, suntem tămăduiți” (Isaia 53:5). Jertfa Lui este prevestită de multe ori în Vechiul Testament. Mai mult decât atât, Domnul Isus Hristos însuși a afirmat în discuția cu Nicodim că așa cum Moise a înălțat șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul Omului, pentru ca orice crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică. El a spus deseori ucenicilor Lui ce urma să se întâmple. La sfârșitul lucrării Lui pământești, a spus că ”după ce voi fi înălțat de pe pămînt, voi atrage la Mine pe toți oamenii” (Ioan 12:32). Apostolul Petru a spus de asemenea în ziua Cincizecimii că ”Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura tuturor prorocilor Lui: că, adică, Hristosul Său va pătimi” (Faptele Apostolilor 3:18). Oameni împlineau pur și simplu în timp ceea ce Dumnezeu a știu mai înainte de întemeierea lumii. Aceasta este întreaga propovăduire a Noului Testament. Apostolul Pavel spunea că ”noi propovăduim înțelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică și ținută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte de veci, și pe care n-a cunoscut-o niciunul din fruntașii veacului acestuia; căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei” (1 Corinteni 2:6-7).
Apostolul Pavel vede în propovăduirea crucii puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu. Toate necazurile noastre provin, în final, din faptul că noi nu îl cunoaștem pe Dumnezeu. Noi nu îl putem cunoaște pe Dumnezeu până când El nu ni se relevă. Suntem neputincioși încă de la început să îl vedem pe Dumnezeu. Îl vedem fragmentat pe Dumnezeu. Îl vedem în creația Sa. Îl putem recunoaște ca cel mai mare matematician în echilibrul, simetria și perfecțiunea tuturor lucrurilor. Îl vedem în istoria poporului Său prezentată în Vechiul Testament. Dar dacă nu îl vezi pe Dumnezeu ca Tată, nu cunoști inima Lui. Apostolul Ioan ne spune că ”nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). Evanghelia ne spune că Dumnezeu, în harul Lui infinit și în bunătatea Lui S-a descoperit pe Sine nu numai în întreaga Sa creație, dar și în Fiul Lui care a venit ca să ne învețe despre El și să ne vorbească prin cruce. Domnul Isus Hristos a spus că El este Calea, Adevărul și Viața și că nimeni nu vine la Tatăl decât prin El (Ioan 14:6). Prin urmare, pe Dumnezeul Atotputernic, Creator, Desăvârșit nu îl vei putea cunoaște decât prin moartea Domnului Isus Hristos la cruce. Primul lucru pe care îl vezi la cruce este harul lui Dumnezeu, căci prin har am fost mântuiți, prin credință, și aceasta nu vine de la noi, ci este darul lui Dumnezeu (Efeseni 2:8). Cele mai bune și cinstite suflete pe care lumea le-a cunoscut vreodată au fost cele care au mărturisit că sunt falimentare. Este harul lui Dumnezeu care ne ridică din condiția noastră josnică în ciuda a ceea ce suntem noi. Speranță de salvare există doar pentru cei care cred că merită iadul.
Dar când privim la cruce mai vedem un adevăr. Vedem caracterul neschimbător al lui Dumnezeu în ce privește dreptatea Lui. El nu se poate nega pe Sine, de aceea își ține cuvântul Lui și față de Fiul Lui și nu îl iartă, ci îl pedepsește în locul nostru. Dumnezeu a condamnat păcatul în carnea propriului Său Fiu și aceasta este dragostea lui Dumnezeu pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El (2 Corinteni 5:21). După ce a pus păcatele noastre asupra Fiului Său pe cruce, El nu L-a cruțat deloc, ci și-a revărsat întreaga Sa mânie divină pentru păcat asupra Fiului Său preaiubit. Inima Domnului Isus a fost frântă de agonia mâniei lui Dumnezeu Tatăl și de despărțirea lui de Tatăl atunci când a strigat: ”Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit” (Matei 27:46). Acesta este miracolul, frumusețea și slava crucii. În jertfa de pe cruce se vede armonia tuturor atributelor divine.
Dar crucea este pentru noi un prilej de laudă pentru modul în care ea ne influențează. Apostolul Pavel spunea că se laudă cu crucea lui Isus Hristos pentru că ea a răstignit lumea față de el. Înainte apostolul se lăuda cu faptul că era israelit, evreu dintre evrei, din seminția lui Beniamin, tăiat împrejur în a opta zi, un om religios de înaltă calitate, dar după pocăința lui el își centrează întreaga gândire în crucea Domnului Isus Hristos. Toate prilejurile lui de laudă aparțin sistemului lumii, care reprezintă principala cauză a tragediilor care s-au întâmplat în istoria umană a lumii. Nu era el în fond un criminal și un prigonitor al bisericii adevărate a lui Isus Hristos? Lumea cu valorile ei a făcut să izbucnească războaiele dintre oameni, supărările și problemele noastre. De aceea fiecare om trebuie să se mândrească cu orice lucru care îl eliberează de influența lumii, iar singurul remediu este crucea Domnului Isus. Crucea separă omenirea în două. Cei care se laudă cu lucrurile din lume si cei care se laudă că s-au separat de influența ei.
Dar poate te întrebi ce este lumea? Lumea înseamnă viața privită, gândită și trăită departe de Dumnezeu. ”Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el” (1 Ioan 2:15). Lumea este aceea concepție despre moarte, om, viață independentă de Dumnezeu și revelația Sa așa cum ne este dată în Biblie. Apostolul Pavel spunea că ”lumea, cu înțelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu” (1 Corinteni 1:21). Dar concepția ta despre lume îți va influența și comportamentul. În final concepția lumii îl va pune pe om în centru și îl va face autoritatea finală. Omul cu priceperea și capacitățile lui devine nucleul și totul se învârte în jurul lui. Imaterialul este ignorat și lumea nu crede în el. Omul este propria sa supremație, iar întreaga viață a omului este limitată de această lumea a timpului. De aceea apostolul Pavel se lauda că a fost eliberat de această gândire și de caracteristicile lumii: ”pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții” (1 Ioan 2:16). Cauza tuturor războaielor pe care le-a cunoscut omenirea a fost acest mod necreștinesc de a privi lucrurile. A fost pofta omului de a domina și supune. Omul are în el instincte puternice care sunt mai puternice decât mintea lui. Oamenii care încă nu s-au întors la Dumnezeu trăiesc doar ca să mănânce și bea, le place curvia și să trăiască după îndemnuri firii lor căzute. Aceasta este pofta firii și este calea urmată de majoritatea oamenilor. Dar care este pofta ochilor? Acesta este imaginea pe care vrem să o prezentăm celorlalți. Domnul Isus Hristos le-a spus fariseilor: ”Voi căutați să vă arătați neprihăniți înaintea oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaște inimile; pentru că ce este înălțat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16:15). Vrei să arați bine, să îți ascunzi greșelile și să faci ca exteriorul tău să strălucească. Și acesta se unește cu lăudăroșia vieții. Să fi mândru de tine însuți, de realizările tale, să fi mare în lumea acesta. Întreaga lume urmărește aceasta. Toate acestea duc în final la nelegiuire. Pofta înseamnă să iei legea în propriile tale mâini și să faci tot ce dorești tu. Din acesta se naște invidia, gelozia, disprețul, răutatea și dușmănia care duce la jaf și tâlhărie și, în final, la război. Aceasta este rezultatul vieții lumești caracterizată de pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții. Apostolul Iacov pune următoarea întrebare care ar trebui să ne cerceteze și pe noi: ”De unde vin luptele și certurile între voi? Nu vin oare din poftele voastre, care se luptă în mădularele voastre? Voi poftiți și nu aveți; ucideți, pizmuiți și nu izbutiți să căpătați; vă certați și vă luptați și nu aveți, pentru că nu cereți” (Iacov 4:1-2).
Te întrebi însă cum răstignește crucea această lume? În primul rând ne arată cum este în realitate lumea. Dacă Domnul Isus, care este Fiul lui Dumnezeu, a venit în această lume ca să ne salveze dându-și viața pentru ea, înseamnă că lumea este extrem de căzută și că nimic altceva nu o poate salva. Dacă ar fi fost ceva care să o salveze, aceasta ar fi fost Legea pe care Dumnezeu a dat-o poporului Israel prin Moise. Dar aceasta nu a putut schimba inima omului. Legea era doar un îndrumător către Hristos și nu era menită să ne salveze. ”Căci – lucru cu neputință Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimițând, din pricina păcatului, pe Însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului.” (Romani 8:3,4).
În Domnul Isus Hristos nu era nimic din lăudăroșia vieții în înfățișarea Lui, nimic din pofta ochilor. El era umil și blând, curat, pur, sfânt. El a trăit o viața de jertfire de Sine. Domnul Gloriei a spălat picioarele oamenilor. A dat dovadă de ascultare necondiționată de legea sfântă. Toți oamenii lumii acesteia nu pot sta alături de El, iar viața Lui condamnă pe toți oameni. Dacă vreți să vedeți care este starea lumii, trebuie să vedeți ce i-a făcut acesta Lui. Lumea L-a urât, L-a persecutat, L-a respins și, în final, L-a răstignit. Iar oamenii înțelepți ai lumii acesteia când privesc crucea își bat joc de ea, ironizează și ridiculizează pe seama ei. Dar mai este ceva diferit la El. Întreaga Lui atenție s-a centrat pe opusul a ceea ce lumea numea important, și anume sufletul. El a venit pentru sufletele oamenilor, nu pentru bunăstarea lor materială, nu pentru a reforma lumea. ”Pentru că Fiul Omului a venit să caute și să mîntuiască ce era pierdut” (Luca 19:10). Lumea nu cunoaște însemnătatea sufletului și-l disprețuiește. Dar crucea lui Hristos ne descoperă nu doar caracterul acestei lumi, dar și soarta ei. ”Și lumea și pofta ei trece” (1 Ioan 2:15-17). Lumea, cu toată splendoarea ei, este trecătoare. Cuvântul lui Dumnezeu ne relevă că lumea este sub judecată și că tot ce este contrar lui Dumnezeu va fi judecat și va fi nimicit. Tot ce a fost clădit de puterea omului fără Dumnezeu va pieri. Toți ne naștem în această lume și avem soarta ei până când nu vom fi separați de ea. Și vestea bună este că jertfa Domnului Isus Hristos de la cruce ne separă de nenorocirea ce este gata să vină peste această lume rea. Un creștin este acel om care a fost strămutat din împărăția întunericului în împărăția luminii, a slavei lui Dumnezeu.
Pe lângă motivele prezentate mai sus noi însă ne putem lăuda cu crucea Domnului Isus Hristos pentru că ea ne salvează și de puterea diavolului. Jertfa Domnului Isus Hristos la cruce reprezintă o mare victorie în conflictul cu diavolul pentru sufletul omului. Astfel, apostolul Pavel le scria credincioșilor din Colose că Domnul Isus „a dezbrăcat domniile și stăpânirile și le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieșit biruitor asupra lor prin cruce” (Coloseni 2:15).
V-ați întrebat vreodată de ce este lumea așa cum este? Cuvântul lui Dumnezeu ne spună că răul era prezent înainte de facerea lumii și că diavolul stăpânește lumea prin puterea păcatului. Viața în această lume este ca un palat mare, stăpânit de păzitorul lui, puternic și bine înarmat. Domul Isus a venit să elibereze omul de sub puterea celui rău care îl ține în sclavia propriei tiranii. Oamenii care nu văd că în spatele tuturor eșecurilor și răutății lumii se află o putere demonică este tocmai pentru că le-a fost întunecată mintea de dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos (2 Corinteni 4:3-4). De altfel, apostolul Pavel spune că înainte de întoarcerea noastră la Dumnezeu noi eram morți în greșelile și păcatele noastre în care trăim după mersul lumii acesteia, după domnul puteri văzduhului, a duhului care lucrează în fii neascultării (Efeseni 2:1-2) și că ”noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești” (Efeseni 6:12).
Cuvântul lui Dumnezeu ne spună că cine este născut din Dumnezeu nu se complace într-o viață trăită în robia păcatului și că toată lumea zace în cel rău (1 Ioan 5:18-19). Prin urmare, Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că întreaga lume este cuprinsă în cel rău. Astfel se explică toată această dezordine morală care există în lume. Nu a existat nicio ființă omenească în această lume care să fi trăit o viață în totalitate neprihănită, o viață care să-l mulțumească pe Dumnezeu. Această stare de cădere se datorează puterii extraordinare a diavolului care domină, controlează și stăpânește. Diavolul a dominat și a guvernat mintea omului. Apostolul Pavel a spus că ” omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie, și nici nu le poate înțelege, pentru că trebuie judecate duhovnicește” (1 Cointeni 2:14).
Oamenii inteligenți de acum 2.000 de ani au ridiculizat crucea la fel de mult cum o fac oamenii inteligenți de astăzi. Ei nu fac decât jocul celui rău care stăpânește mintea omului. Cea mai mare greutate a omului este să vadă adevărul. Dar nu numai că cel rău îi controlează mintea, dar și dorințele. De ce păcatul este atât de încântător și plăcut? Răspunsul este că toate vin de la diavolul. El s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu și vrea ca toți oamenii să facă la fel ca el. El ne determină să-l disprețuim pe Dumnezeu și ne face să-I urâm legile. Cel rău nu doar că ne stăpânește mintea, voința și dorința, ci întreaga viață a omului și stârnește în el frica de moarte. Acesta este lucrarea diavolului. Dumnezeu creează paradisul cu perfecțiunea și fericirea lui, iar diavolul produce dezordine. De aceea a venit Fiul lui Dumnezeu în lume ca să nimicească lucrările diavolului. Lupta a început din clipa în care Domnul Isus S-a născut. Apoi a fost ispitit în pustie în slăbiciune de Diavolul, iar în Grădina Ghetsimani era în agonie și se luptă să accepte voia Tatălui. Dar pe cruce a finalizat această luptă cu biruință. Domnul Isus a spus că ”acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Și după ce voi fi înălțat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toți oamenii. Vorbind astfel, arăta cu ce moarte avea să moară ” (Ioan 12:3-33). În moartea Lui pe cruce se face judecata lumii și învinge pe domnul acestei lumi. Domnul Isus nu a făcut nimic rău în viața Lui, nimeni neputând să aducă vreo învinuire împotriva Lui și totuși a fost urât de cei mai mulți. Nu se putea găsi motiv de ură pentru El. Deși nu era nimic greșit în învățăturile și lucrările Lui, a fost primit cu batjocură și dispreț, pentru că diavolul era în oameni și se lupta prin ei cu El. Tocmai de aceea Domnul Isus a spus că acesta este ceasul lor și puterea întunericului (Luca 22:53). În toată această lucrare de înjosire a Domnului Isus Hristos se vede mai mult decât răutatea omului. Ei nu știau ce fac iar cel rău se folosea de ei ca să-l distrugă pe Dumnezeu. Dar aceasta a fost teribila eroare a diavolului. El nu a conștientizat că aducându-l pe Domnul Isus la cruce, el s-a învins pe sine și a adus judecata asupra sa. Puterea diavolului nu este decât o putere însușită pe nedrept. Diavolul nu are o putere proprie, ci o are pentru singurul motiv că omul a fost alungat din prezența lui Dumnezeu prin păcat. Diavolul nu are nicio putere asupra omului decât dacă omul se înstrăinează de Dumnezeu și nu este într-o relație personală cu puterea lui Dumnezeu, care îl poate controla pe diavol. Dacă nu suntem într-o relație corespunzătoare cu Dumnezeu, devenim unelte neajutorate stăpânite de diavol. Dar ca să cunoști puterea lui Dumnezeu trebuie mai întâi să te împaci cu Dumnezeu. Și tocmai această împăcare a făcut crucea Domnului Isus Hristos. Jertfa Lui ne împacă cu Dumnezeu și ne iartă de încălcarea poruncilor lui Dumnezeu scrise în Legea Sa. Suntem împăcați cu Dumnezeu. Ba mai mult decât atât, prin jertfa Lui de Calvar ”ne-a izbăvit de sub puterea întunericului și ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui” (Coloseni 1:13).
Dar jertfa Domnului Isus nu aduce doar pacea cu Dumnezeu, ci și o unitate adevărată și o pacea reală între oameni. Lumea este un fel de macrocosmos în care omul este un microcosmos și ceea ce este adevărat pentru toate neamurile lumii este adevărat și pentru individ, în particular. Suntem creați ca ființe măcinate de un conflict interior sau exterior în orice domeniu al vieții. Doar crucea Domnului Isus Hristos poate pune capăt acestui conflict interior, pentru că ”El este pacea noastră, care din doi a făcut unul și a surpat zidul de la mijloc care-i despărțea și, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmășia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuși un singur om nou” (Efeseni 2:14-16).
Dar care este cauza diviziunii noastre? În primul rând mândria inimii noastre firești, neînnoite. Cain l-a omorât pe Abel pentru că era gelos, iar gelozia este fiica mândriei. Biblia este o carte realistă care spune adevărul. În realitate oamenilor le place să se mândrească. Se mândresc cu originea lor, cu naționalitatea lor, cu averea lor, cu inteligența lor, cu educația lor. Toate acestea trezesc în oameni sentimente de mândrie și gelozie. Lumea nu poate să facă pace niciodată. Dacă nu sunt războaie în lume, aceasta nu înseamnă că există pace. Pacea înseamnă dragoste, milă, înțelegere și unitate adevărată. Lumea nu poate produce pace. Lumea își transmite că a trăi însemnă a fi într-o continuă competiție. Chiar când nu există războaie, acestea se datorează mai degrabă sentimentului de frică decât dorinței de a trăi în armonie cu ceilalți. Nici chiar prin educației omul nu poate fi făcut să facă pace. Trăim în vremea cea mai educată și totuși acum sunt așa multe lupte între oameni. Lumea nu poate să dărâme zidul care separă. Chiar oamenii care se declară pacifiști se arată ca unii dintre cei mai aspri oameni. Ei sunt însuflețiți de un sentiment de ură împotriva militarismului și poată multă amărăciune în inimă față de acești oameni.
Pacea poate să o aducă doar crucea lui Isus Hristos. Dar cum face crucea Lui acest lucru? Evanghelia ne spune că singura metodă de a obține pacea este de a ne arăta pe noi înșine. Noi dăm de obicei vina pe ceilalți pentru eșecurile noastre, dar jertfa Domnului Isus Hristos te arată pe tine. Te smerește pentru că îți arată că tu ești cauza morții Fiului lui Dumnezeu și că tu nu te putea salva de unul singur. Că ești complet falimentar, atât de greșit că nu pot să-i urmez învățăturile. Cum am putea să urmăm învățăturile Domnului Isus Hristos din predica de pe munte (Matei 5-7) când noi nu putem respecta nici legile statului nostru. Noi nu putem să-L urmăm pe Domnul Isus în perfecțiunea Lui. Viața lui ne condamnă în totalitate. Când Domnul Isus Hristos i s-a descoperit apostolului Pavel, s-a simțit nenorocit, un eșec total în vorbă, gând și faptă. El, care se considera ca fiind neprihănit în ce privește Legea, nu mai avea nimic cu care să se mai mândrească. Crucea l-a strivit și la zdrobit până la pământ.
Dar crucea ne dezvăluie și adevărul despre ceilalți. Crucea desființează părerea bună despre noi înșine, dar în același timp mă ajută să îi văd și pe ceilalți. Crucea îi arată că ceilalți sunt oameni creați după chipul lui Dumnezeu, dar care au ajuns victime ale celui rău. Crucea ne determină să ne vedem pe amândoi așa cum suntem și că nu există nicio deosebire între noi. Suntem unui singur în păcat, în mizerie, în eșec, în neajutorare. Prin credința suntem dependenți de El pentru salvarea noastră. Nu am făcut nimic pentru salvarea noastră și nici nu puteam face ceva. Primim aceeași iertare în dar și fără plată, suntem copii lui Dumnezeu prin har, împărtășim aceeași viață și nădejde și toți privim cu admirație, cu laudă și slavă la fața aceluiași Mântuitor. Acestea este modalitatea de a aduce pacea în lume. Atâta timp cât lumea își pune încrederea în propriile puteri nu va exista decât dușmănie, răutate, aroganță, dispreț, război, amărăciune. Dar privind cu credință la Domnul Isus Hristos și fiind eliberat de sinele tău te vei putea ridica împreună cu ceilalți și se va putea astfel realiza unitatea.
Crucea Domnului Isus Hristos este izvorul oricăror binecuvântări. ”Și noi toți am primit din plinătatea Lui și har după har; căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul și adevărul au venit prin Isus Hristos” (Ioan 1:16,17). Este cheia care deschide inima lui Dumnezeu. Iar fără cruce noi nu cunoaștem nicio binecuvântare din partea Lui. Legea lui Dumnezeu ne condamnă, dar crucea ne salvează. Prin credința în jertfa Lui suntem îmbrăcați în neprihănirea Lui și avem pace cu Dumnezeu (Romani 5:1).
Toate problemele lumii de astăzi izvorăsc pentru că oamenii nu sunt într-o relație corespunzătoare cu Dumnezeu. Cei răi n-au pace (Isaia 57:21). Nu are nicio importanță câte cunoștințe ai, câtă putere ai acumulat, câți bani ai strâns, pentru că nu vei avea niciodată pace câtă vreme nu te-ai întors la Dumnezeu și nu faci voia Lui. Lumea de astăzi nu este lumea pe care a intenționat-o Dumnezeu. Ceea ce ne este nouă cunoscut este, în cea mai mare parte, creația omului, iar Dumnezeu este nemulțumit de aceasta. El a făcut totul perfect, dar dezordinea a intrat în lume prin neascultare de poruncile Lui. Dar Dumnezeu nu pedepsește întotdeauna păcatul imediat și direct ci lasă libertate omului să culeagă consecințele propriilor fapte. Noi toți am fost implicați în fapta lui Adam. Consecințele păcatului lui și ale căderii lui au căzut asupra întregii rase umane. Domnul Isus Hristos a venit pe pământ să încapă o nouă umanitate, o nouă creație. El este al doilea Adam. Fiecare om poate muri în Adam și poate învia în Hristos. Dumnezeu poate să îți dea nouă naștere și o viață nouă: „căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17).
Creștinul se află într-o relație nouă cu Dumnezeu. Câtă vreme rătăceam în lume fără Dumnezeu, eram sub Legea lui Dumnezeu, care ni se arăta ca un judecător. Educația ta, cunoștințele tale, moralitatea ta nu te vor ajuta să împlinești legea lui Dumnezeu. Este imposibil. Dar la sfârșitul vieții tale te vei prezenta la judecată ca să fi osândit pentru pedeapsa veșnică. Doar crucea Domnului Isus Hristos face o schimbare radicală, pentru că dacă a accepți, atunci nu mai ești sub Lege, ci sub har, iar harul este un dar nemeritat. Însemnă că Dumnezeu nu mai este doar Cel care a dat Legea pentru tine, ci este chiar Tatăl tău, care dorește să te binecuvânteze, să îți dea natura Lui. Vei ști că nimic din viața ta nu se va întâmpla fără ca El să îngăduie. Devii un copil al lui Dumnezeu iar El pune Duhul Lui în tine ca o mărturie. Crucea Domnului Isus Hristos ne deschide intrarea slobodă la Tatăl în locul preasfânt prin Duhul Lui pe care îl pune în noi ca să fim în părtășie cu El.
Prin urmare, crucea ne eliberează de noi înșine, de imaginea de sine a omului și pune în centrul ființei lui persoana Domnului Isus Hristos. Câtă vreme nu cunoaște valoarea crucii Domnului Isus Hristos, omul este propriul dumnezeu, autonom, centrat pe sine, cu propria interpretare a Legii, mândru de pretinsa lui sfințenie și, din fire, un copil al mâniei, un simplu rob în mâna diavolului. Dar crucea Domnului Isus Hristos schimbă această stare căzută, răscumpără și eliberează. Te strămută în împărăția dragostei Fiului lui Dumnezeu. Te va determina să te consideri că nu mai ești al tău, căci doar ai fost răscumpărat cu un preț. Dragostea Lui te va constrânge la o viață nouă trăită prin puterea lui Dumnezeu. Hristos va trăi în tine prin Duhul Sfânt și aceasta este cea mai mare binecuvântare de la Dumnezeu care poate există pentru un om. Crucea Domnului Isus Hristos golește lumea de culorile ei atrăgătoare și ne arată frumusețea lui Dumnezeu prin faptul că ne pregătește inima pentru lucrarea Duhului lui Dumnezeu. El ne învață cum să trăim și ne dă putere să suferim pentru El. Ne învață cum să murim față de noi înșine că să îi putem face loc lui Dumnezeu Duhul Sfânt să locuiască în noi și astfel să împlinim planul lui Dumnezeu față de noi: Dumnezeu care locuiește împreună cu omul!
Știind toate aceste lucruri, te lauzi tu cu crucea Domnului Isus Hristos prin care lumea este răstignită față de tine și tu față de lume?
