Certitudinea faptului că ai fost iertat
Imediat ce te-ai pocăit, cerând iertarea lui Dumnezeu pentru tot trecutul tău vinovat, El a iertat vina ta în întregime. Încă din Vechiul Testament oamenii care îşi recunoaşteau păcatele şi le mărturiseau puteau şti cu siguranţă că au fost iertaţi: ”Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Şi Tu ai iertat vina păcatului meu.” (Ps. 32:5).
Deşi multe gânduri de nesiguranţă îţi pot veni, baza pentru a şti că ai fost iertat o constituie credinţa în ceea ce Dumnezeu afirmă în Cuvântul Său inspirat. Astfel, Dumnezeu Însuşi a făgăduit celor ce se vor apropia de El cu un sincer regret şi cu dorinţa de a scăpa de vinovăţie că le va curăţi sufletul, făcându-l asemenea zăpezii ce acoperă totul cu un alb imaculat:”De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna.” (Is. 1:18).
În Noul Testament, Domnul Isus de mai multe ori a afirmat că El are putere pe pământ să ierte păcatele. Astfel, în Evanghelia după Marcu ne este relatat cum atunci când i-a fost adus înainte un paralizat, primul lucru pe care Domnul i l-a spus a fost: ”Fiule, păcatele îţi sunt iertate.” (Mc. 2:5). De asemenea, în casa unui fariseu pe nume Simon, o femeie păcătoasă ce şi-a plâns păcatele la picioarele Domnului, a primit de la El iertare şi mântuire (eliberare, puterea de a nu mai păcătui): ”Apoi a zis femeii: „Iertate îţi sunt păcatele!” (Lc. 7.48). Până astăzi, Domnul continuă să ierte pe fiecare om care se apropie de El cu un regret sincer şi cu dorinţa de a fi curat înaintea lui Dumnezeu. Dacă tu ţi-ai mărturisit păcatele şi I-ai cerut să te ierte, atunci trebuie să crezi Cuvântul Său care spune:”Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.” (1In. 1:9) Poţi de acum înainte să-L lauzi pe Cel care, fără ca tu să vezi, a şters în ceruri toată înregistrarea păcatelor tale trecute. Într-o zi vei vedea cu ochii tăi cât de mare importanţă a avut acest act de graţiere a unui “condamnat la moarte”, fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru. (Rom. 6:23). Când cel rău, vrăjmaşul sufletului tău, îţi va aduce din nou ispita gândului vinovăţiei pentru faptele trecutului, poţi să te aperi cu aceste cuvinte ale Domnului, pe care ar fi bine să le memorezi. Poţi, de acum înainte, să-L lauzi pe Cel care te-a iertat fără ca tu să fi meritat acest lucru, aşa cum o făcea şi apostolul Ioan, împreună cu creştinii primului secol: „A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.” (Apoc. 1:5-6).
Pe măsură ce vei înainta în viaţa de credinţă, vei înţelege tot mai mult că nu ai meritat nimic din tot ceea ce El a făcut pentru tine, murind pe o cruce pentru a plăti vina păcatelor tale şi ale întregii lumi. Acest gând, al nevredniciei tale, te va smeri tot mai mult făcându-te să lauzi mai cu foc îndurarea Sa. Această milă, această îndurare, darul nemeritat pe care ni-l face dându-ne viaţa veşnică şi fericirea eternă în slava Sa poartă numele de ”har”. Semnificaţia harului vine tocmai din ideea că nu merităm nimic, dar El a avut milă şi a dat ce avea mai scump, pe singurul Său Fiu la moarte pentru noi.
Aşadar, iertarea de păcate şi mântuirea de vinovăţie nu ţi-au fost date pentru că ai făcut ceva vrednic de acestea, ci tocmai pentru că ţi-ai recunoscut nevrednicia, te-ai pocăit şi ai cerut îndurarea Sa: ”Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efes. 2:8-9).
N-am fi putut să ne câştigăm mântuirea nici dacă am fi făcut toate faptele bune posibile pe pământ, căci niciun om condamnat printr-o sentinţă dreaptă la moarte, n-ar putea scăpa prin simplul fapt că ar începe să-şi schimbe comportamentul. Cum ar rămâne cu ”crimele” (păcatele) comise, ce i-au adus condamnarea? Numai o hotărâre de iertare, de ”graţiere” l-ar putea scăpa pe un astfel de om, iar tocmai acest lucru l-a făcut Dumnezeu cu noi: ”El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus.” (2Tim. 1:9).
Harul înseamnă îndurarea nemeritată a lui Dumnezeu pentru un biet vinovat ce ar fi meritat chinul veşnic, înseamnă o hotărâre de graţiere venită din partea celei mai mari autorităţi: Dumnezeu Însuşi. Ceea ce El a iertat este pe drept iertat şi nimeni nu poate schimba acest lucru nici în cer, nici pe pământ. Totuşi, nu trebuie să înţelegi că Dumnezeu te-a şi introdus în cer, căci mai ai un drum de parcurs până la capăt. Mântuirea pe care tocmai ai primit-o trebuie dusă până la capăt, ”cu frică şi cutremur”, fiindcă prilejurile de a păcătui nu se poate să nu vină, dar Dumnezeu ne dă puterea de a le birui: ”Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” (1Cor. 10:13).
Nu uita că harul lui Dumnezeu nu este un dar ieftin, ci a fost plătit cu sângele preţios al lui Isus Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană: ”Şi dacă chemaţi ca Tată pe Cel ce judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui, purtaţi-vă cu frică în timpul pribegiei voastre; căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană.” (1Pet. 1:17-19).
Harul lui Dumnezeu îţi aduce şi o mare răspundere, cea de a rupe orice legături cu păcatul şi cu lucrurile care în trecut te-au făcut să păcătuieşti: ”Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie.” (Tit. 2:11-12).
Cel ce a primit iertarea din partea Domnului, primeşte în acelaşi timp o viaţă nouă, fiind transformat practic într-o nouă făptură. Totul devine nou: gândurile, faptele, cuvintele, dorinţele, felul în care îţi petreci timpul şi cel în care vei relaţiona cu cei din jurul tău, după cum afirma apostolul Pavel: ”Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” (2 Cor. 5:17). Fiindcă noi, în puterea noastră, n-am fi reuşit niciodată să ne opunem păcatului, să urâm păcatul şi să iubim neprihănirea (curăţia), Domnul Dumnezeu a decis nu doar să ne schimbe puţin, ci în întregime, atunci când ne întoarcem la El. Dumnezeu a promis tuturor celor ce se pocăiesc şi cred o fire nouă, asemănătoare cu a Sa şi dreptul legitim de a se numi copiii Săi: ”Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (In. 1:12).
În noua ta calitate, de copil al lui Dumnezeu, trebuie să manifeşti un caracter asemănător Tatălui tău ceresc: în vorbirea ta, în faptele şi gândurile tale. Pentru aceasta, El face o înlocuire radicală în interiorul fiinţei tale, schimbându-ţi inima în întregime: ”Le voi da o altă inimă şi voi pune un duh nou în voi. Voi lua din trupul lor inima de piatră şi le voi da o inimă de carne, ca să urmeze poruncile Mele, să păzească şi să împlinească legile Mele; şi ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor.” (Ez. 11:19-20).
Dat fiind că acum ai cu adevărat un Tată în ceruri şi că ai intrat în familia Sa, este absolut normal să stai de vorbă cu Tatăl tău. Ar fi absurd să-ţi imaginezi o zi stând în casă cu tatăl tău natural, firesc, fără a-i adresa măcar o vorbă. Rugăciunea este vorbirea noastră de zi cu zi cu Dumnezeu, Tatăl nostru. Ea nu trebuie să aibă nici formule specifice, nici cuvinte alese, ci să fie simplă, dar cu reverenţă, faţă de Cel care nu doar ţi-a dat viaţă, ci şi iertare şi speranţă pentru viitor.
De asemenea, nu trebuie neapărat ca rugăciunile tale de început să fie foarte lungi, ci mai bine e de dorit să fie clare şi specifice. Începe prin a-L lăuda pe Dumnezeu, cu o cântare sau mai multe, apoi mulţumeşte-I pentru toate lucrurile pe care ţi le-a dat şi pe care le face în viaţa ta: ”Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos.” (Efes. 5:20).
Rugăciunea ta trebuie să fie sinceră, naturală, izvorâtă din inima nouă pe care Tatăl tău a pus-o în tine. Fereşte-te de repetiţii inutile de cuvinte goale şi mergi direct la tronul îndurării Sale cu cererile tale: ”Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri.” (Fil. 4:6). Cere-I lui Dumnezeu să-şi continue lucrarea în viaţa ta, să te crească El prin mila Sa, să te întărească în credinţă şi să te ajute să faci faţă ispitelor şi luptei spirituale pe care cel rău o dă ca să te atragă înapoi. Cere-I să te ajute să treci biruitor prin încercări, când vine opoziţie din partea familiei, când îţi pierzi prietenii sau eşti batjocorit pentru credinţa ta. Rugăciunea te va apropia mai mult de El şi te va face să vezi toate lucrurile cu alţi ochi, aţintindu-ţi privirile spre răsplata viitoare, care ne este pregătită în ceruri. Astfel, vei învăţa să ”umbli cu Dumnezeu”, să păşeşti tot mai decis pe cale şi să-ţi doreşti tot mai mult să-L lauzi şi să-I slujeşti.
Citirea zilnică a Cuvântului lui Dumnezeu
I. Ce este Cuvântul lui Dumnezeu?
Ca un recent copil născut din nou prin puterea lui Dumnezeu, ai nevoie să cunoşti mai multe despre El, despre puterea şi mila Sa, despre planurile Lui eterne şi despre ceea ce doreşte de la tine. Citind Biblia şi meditând la Cuvântul Domnului vei ajunge să-L cunoşti pe El, dar şi să creşti tot mai mult în viaţa ta de credinţă. După cum un nou-născut are nevoie tot timpul de laptele matern, tot aşa şi tu ai nevoie de hrană duhovnicească: “ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire.” (1 Pet. 2:2).
Iată câteva lucruri pe care ar trebui să le ştii despre Sfânta Scriptură, care conţine cuvintele lui Dumnezeu adresate umanităţii şi nouă personal astăzi.
1. Cuvântul Său e creator, e duh şi viaţă
Când Domnul Dumnezeu a decis să creeze lumea, n-a avut nevoie nici de planuri, nici de arhitecţi, nici de ingineri, nici de braţe de muncă. El le-a creat pe toate cu Cuvântul puterii Sale: „Dumnezeu a zis: Să fie lumină! Şi a fost lumină.” (Gen.1:3). Toate lucrurile au luat fiinţă când Dumnezeu a vorbit şi toate se ţin în existenţă prin Cuvântul Său: „El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui şi care ţine toate lucrurile cu cuvântul puterii Lui…” (Ev. 1:3, Ps. 33:6).
În timpul lucrării Sale publice din Israel, Cuvântul Domnului Isus era mereu însoţit de Duhul lui Dumnezeu: “Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă.” (In. 6:63). Domnul a dovedit-o în mod practic atunci când l-a chemat afară pe un mort de 4 zile: „După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: „Lazăre, vino afară!” Şi mortul a ieşit cu mâinile şi picioarele legate cu fâşii de pânză şi cu faţa înfăşurată cu un ştergar. Isus le-a zis: „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă.” (In. 11:43-44).
Îngerul care s-a arătat Mariei i-a adus aminte de acest mare adevăr: „Căci niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere.” (Luc. 1:37).
Prin cuvintele Sale Domnul Isus vindeca sau scotea afară demonii. Când au adus în faţa Sa un paralitic, n-a fost nevoie nici măcar să-şi pună mâinile peste el şi să se roage. A fost de ajuns să rostească un cuvânt, iar cel ce zăcea fără speranţă s-a ridicat de pe targa sa (Mat. 9:2-8). Atunci când a fost confruntat cu o legiune de demoni, n-a avut nevoie decât să le poruncească prin Cuvântul Său plin de putere (Mc. 5:2-13). În faţa smochinului fără rod a spus o singură frază şi acesta s-a uscat (Mat. 21:19), iar furtunii i-a poruncit: „Taci, fără gură!” (Mc. 4:39).
Din cele mai vechi timpuri ale istoriei biblice Dumnezeu afirmase că tot ceea ce El a vorbit este etern, la fel ca El Însuşi: „Cuvântul Tău, Doamne, dăinuie în veci, în ceruri.” (Ps. 119:89).
La rândul Său, Domnul Isus a afirmat veşnicia Sa şi a cuvintelor rostite de El: “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Mat. 24:35).
II. Atitudinea noastră faţă de Cuvânt
1. Ascultare, supunere
În Vechiul Testament există numeroase cazuri de neascultare care au dus la mari tragedii în viaţa celor ce nu s-au supus Cuvântului vieţii cum ar fi, de exemplu, Israel şi gabaoniţii (Iosua cap. 9); împăratul Saul (1 Sam. cap 15) şi David (1Cron. 21:1-15).
2. A strânge Cuvântul în inimă
În Scriptură ne este dată o imagine clară a felului în care trebuie să tratăm Cuvântul Domnului: mana, hrana oferită de El poporului în călătoria de 40 de ani prin deşert (Num. 11:7-9). Amintindu-ţi cuvintele Domnului Isus care a spus că ”omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” trebuie să cauţi în fiecare zi această hrană spirituală, fără de care sufletul tău se usucă şi piere. Pentru mana din pustie evreii trebuia să se trezească dis-de-dimineaţă şi s-o adune înainte de răsăritul soarelui, căci la uscarea picăturilor de rouă, ea dispărea. De asemenea, mana trebuia adunată în fiecare dimineaţă, iar nu ţinută până a doua zi. Practic, pentru fiecare zi trebuia o mană proaspătă. La fel stau lucrurile şi cu Cuvântul Domnului: în fiecare zi ai nevoie de hrana care trebuie să fie luată în fiecare dimineaţă. Citirea Scripturii şi meditarea la cuvintele Sale te va ajuta să nu păcătuieşti în timpul zilei, aşa cum spune şi David – „Strâng cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!” (Ps. 119:11). În plus, dacă vei cugeta zi şi noapte la Cuvântul Său vei dobândi adevărata înţelepciune, care vine de sus: ”Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşază pe scaunul celor batjocoritori! Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui! El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui şi ale cărui frunze nu se veştejesc: tot ce începe, duce la bun sfârşit. (Ps.1:1-3).
Lupta creştinului
Mântuirea prin har nu ne îndeamnă la păcat
Apostolul Pavel avertizează despre pericolul de a considera că iertarea gratuită, prin har, ne-ar permite să putem păcătui fără grijă, sub pretextul că harul lui Dumnezeu e mare: „Ce vom zice, dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.” (Rom.6:1-4).
Harul adevărat ne învaţă să fugim de „stricăciunea care este în lume”: „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos.” (Tit. 2:11-13).
Sub nicio formă harul nu trebuie considerat o garanţie pentru cel care continuă să trăiască în păcat: „Zic, dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi... Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.” (Gal. 5:16-17, 21).
Există numeroase căi de a cădea fără a te mai ridica
Există numeroase căi de a cădea, cum ar fi din dragoste pentru lumea acesta. Exemplul cel mai clar este Dima, fost slujitor al Domnului alături de apostolul Pavel (Col. 4:14), despre care mai târziu apostolul trebuie să afirme cu tristeţe: „Căci Dima, din dragoste pentru lumea de acum, m-a părăsit şi a plecat la Tesalonic.” (2Tim. 4:10).
Credincioşii pot cădea din neatenţie sau din lipsă de predare. Ex: Samson şi Saul în Vechiul Testament, apoi Anania şi Safira în Noul Testament, la fel şi Simon magul (F.Ap. 8:13-24).
De asemenea credincioşii pot cădea din neascultare sau din lipsă de supunere. Ucenicii Domnului s-au împuţinat radical, atunci când El le-a spus că sunt robiţi de păcat (In. 8:30-36, 50-59). Ei ar fi vrut să fie ucenici în continuare, dar să nu le mai vorbească Domnul despre legăturile păcatului... La fel, sunt mulţi care se cred „ucenici” astăzi, dar nu vor să li se sfinţească viaţa. Trebuie să veghezi în fiecare zi asupra sufletului tău, pentru ca inima să nu ţi se împietrească prin „înşelăciunea păcatului” (Evr. 3:13).
Un alt motiv de cădere este depărtarea de învăţătura sănătoasă. În acest fel au fost avertizaţi să se păzească de învăţătura falsă şi creştinii din Efes (F.Ap. 20:29-30), precum şi cei din Corint: „Vă fac cunoscut, fraţilor, Evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut” (1 Cor.15:1-2).
Cea mai rea stare este însă orbirea: să fii căzut şi să nu ştii. Aşa erau fariseii din vremea Domnului Isus (In. 9:39-41). Tot aşa ajunsese şi una din Bisericile din perioada apostolilor: „Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic”, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţat prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi.” (Ap. 3:17-18).
În concluzie, ar trebui să ai tot timpul în faţa ochilor teama de Domnul şi să nu crezi că, oricum ai trăi viaţa ta, El tot nu te va lepăda. Domnul Isus Însuşi a arătat ce se va întâmpla cu orice ucenic care nu va continua să-şi sfinţească viaţa: „Pe orice mlădiţă care este în Mine şi n-aduce rod, El o taie.” (In. 15:2).
Apostolul Pavel căuta să-şi termine cu bine călătoria
Apostolul Pavel povesteşte despre întoarcerea sa la Domnul (de 3 ori în Faptele Apostolilor, în capitolele 9, 22, 26).
El slujea lui Dumnezeu cu multă dedicare şi dorea să-L cunoască mai mult:„De aceea mă silesc să am totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor” (F.Ap. 24: 16).
Apostolul Pavel se temea să nu fie el însuşi lepădat:„Ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.” (1Cor. 9:27).Mai mult decât atât, el avertizează personal pe fiecare credincios (deci şi pe tine) să privească cu atenţie la bunătatea, dar şi la asprimea lui Dumnezeu: „Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime faţă de cei ce au căzut şi bunătate faţă de tine, dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta, altminteri, vei fi tăiat şi tu” (Rom. 11:22). Poţi vedea bine că apostolul Pavel nu se considera ajuns deja la capătul mântuirii, ci dorea să crească în sfinţenie şi în slujire, cu ajutorul Domnului: „Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus. Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.” (Fil. 3:12-14).
Apostolul Pavel şi-a sfârşit cu bine alergarea. Acestea sunt ultimele sale cuvinte înainte de a fi ucis pentru credinţă: „Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură, şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.” (2Tim. 4:6-8).Ar trebui să ai tot timpul înaintea ochilor această sinceră întrebare: “Doamne, oare cum voi sfârşi eu alergarea mea?” şi să-I ceri Lui putere şi har ca să ajungi cu bine la capătul cursei lungi care se numeşte viaţă, amintindu-ţi că este scris: “Mai bun este sfârşitul unui lucru, decât începutul lui” (Ecl. 7:8).
Mântuirea trebuie dusă până la capăt
1) Sfinţirea este un proces continuu: “Deci fiindcă avem astfel de făgăduinţe, preaiubiţilor, să ne curăţăm de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu.” (2Cor. 7:1).
„Domnul să vă facă să creşteţi tot mai mult în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de toţi, cum facem şi noi înşine pentru voi, ca să vi se întărească inimile şi să fie fără prihană în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Hristos împreună cu toţi sfinţii Săi.”(1Tes. 3:12-13).
2) Sfinţirea este un rezultat al conlucrării Duhului Sfânt cu voinţa noastră de a fi plăcuţi Lui, depărtându-ne în fiecare zi de orice ni se pare rău: „Feriţi-vă de orice se pare rău. Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Hristos. Cel ce v-a chemat este credincios şi va face lucrul acesta.” (1 Tes. 5:22-24).
3) Mântuirea trebuie dusă până la capăt. Dacă vom îndrăgi sfinţenia, Duhul Sfânt o va lucra în noi, nu însă fără acordul nostru, sau fără colaborarea noastră prin acţiuni concrete, chiar radicale: „De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli... Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase care v-ar putea ieşi din gură.” (Col. 3:5,8). Suntem chemaţi să ne ducem mântuirea până la capăt, cu teamă de Domnul şi cu atenţie pentru a nu cădea în păcat: „Astfel, dar, preaiubiţilor, după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai când sunt eu de faţă, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea.” (Fil. 2:12).G. Botezul creştinului
1. Un semn (simbol) al unei realităţii spirituale
Sfânta Scriptură foloseşte de multe ori simboluri din realitatea vizibilă, materială, pentru a face mai clară realitatea spirituală, invizibilă. Vechiul Testament este plin de simboluri ale lucrurilor care aveau să se întâmple în noul legământ. Spre exemplu, ungerea preoţilor şi a împăraţilor cu untdelemn (ulei sfânt, preparat după o compoziţie specifică), simboliza coborârea Duhului Sfânt peste ei, fapt care avea loc imediat după aceasta. Toate ritualurile de la Templu semnificau un adevăr spiritual ce avea să fie revelat ulterior, în persoana şi lucrarea Domnului Isus.
În Noul Testament există două astfel de „simboluri” sau practici, pe care le-a poruncit Domnul ca să fie făcute după moartea şi învierea Sa.
Primul este Cina Domnului, prin care trebuie să fie amintită jertfa Sa supremă prin care am căpătat iertarea de păcate, răscumpărarea de sub justiţia divină şi viaţa veşnică. Pâinea şi vinul folosite în timpul acestei mese sfinte simbolizează (dar nu se transformă în) Trupul şi Sângele Domnului Isus. (Mat. 26:26-29; 1Cor. 11:23-27). Cel de-al doilea este botezul creştin, prin care se simbolizează sfârşitul unei vieţi trăite departe de Dumnezeu şi începutul alteia noi, în ascultare de Domnul, în sfinţenie şi lumină (Rom. 6:3-5).
2. O poruncă a Domnului Isus
Înainte de înălţarea Sa la ceruri, Domnul le-a dat ucenicilor ceea ce se numeşte „Marea trimitere”, de a face ucenici din toate neamurile „botezându-i în Numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. (Mat. 28:18-20).
3. O mărturie publică înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor
Domnul Isus a spus că „o cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă şi oamenii nu aprind lumina ca să o pună sub obroc”. Apoi a adăugat că se referea la lumina pe care creştinii trebuie să o răspândească înaintea oamenilor: „Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.”(Mat. 5:14-16). Botezul este o dovadă dată înaintea lui Dumnezeu şi a tuturor oamenilor care vor să privească, a faptului că vrei să fii curat şi să-L urmezi pe Domnul. El este descris în 1Pet. 3:21 drept „mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos”.
Faptul că ai decis să-L urmezi pe Domnul şi să trăieşti spre slava Lui nu trebuie ţinut ascuns, ci vestit tuturor, împreună cu Evanghelia mântuirii prin credinţă. Primul pas spre aceasta este ocazia pe care o crează botezul, la fel cum a fost cu primii creştini din ziua Cincizecimii, când au fost botezaţi 3.000 de nou-convertiţi (F.Ap. 2:37-42).
II. De ce trebuie făcut botezul?
1. Pentru a asculta de Domnul
Potrivit textului din Ioan 14:15, 21 ascultarea de poruncile Domnului este dovada vizibilă că noi Îl iubim pe Domnul Isus din adâncul inimii: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele... Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte şi cine Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu.”
Botezul este una dintre puţinele porunci pe care Domnul le-a lăsat ucenicilor după învierea Sa: „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele.”(1In.5:3).
2. Pentru a împlini „ce este scris”
Însuşi Domnul Isus a fost botezat de către Ioan Botezătorul, care, atunci când L-a văzut apropiindu-Se I-a spus: „Eu”, zicea el, „am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?”(Mat.3:14). Motivul botezului Său a fost să împliniească ”tot ce trebuie împlinit”, făcând astfel dovada unei smerenii desăvârşite.
Dacă te-ai pocăit cu adevărat de păcatele tale şi ai crezut în puterea curăţitoare a sângelui Său scump, vei dori şi tu să împlineşti tot ce trebuie împlinit, potrivit Scripturii.
3. Pentru a face publică decizia de a-L urma pe Domnul toată viaţa
Botezul este piatra de hotar care marchează începutul vieţii cu Domnul. De aceea, în vremea apostolilor, cei care credeau erau botezaţi în aceeaşi zi, fără amânare şi fără multe „studii biblice” sau „caticheze”. Cel care pare că a întârziat cel mai mult a fost Pavel, care a fost botezat după 4 zile de la întâlnirea lui cu Domnul pe drumul Damascului. Este un semn public, făcut înaintea celor din ceruri şi al celor de pe pământ, arătând astfel că „am trecut din întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei, la Dumnezeu” (F.Ap. 26:18).
Partea a doua a Marii Trimiteri începe din momentul în care noul ucenic a fost botezat, de atunci înainte el trebuind să fie învăţat „să păzească tot ce v-am poruncit”. Dacă pentru a fi botezat nu e nevoie decât de puţin timp, pentru a fi învăţat este nevoie de toată viaţa.
- Cel care a auzit Evanghelia şi a ascultat de Domnul
Domnul Isus a spus, după învierea Sa, aceste cuvinte: „Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit, dar cine nu va crede va fi osândit” (Marcu 16:15-16). După înălţarea Domnului la cer, câteva zile mai târziu, apostolul Petru a spus oamenilor să se pocăiască „şi fiecare să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor.” (F.Ap. 2:38).
Se poate înţelege uşor că persoana care se botează trebuie să aibă o vârsta la care să poate decide singur, o vârstă la care să poată experimenta o pocăinţă şi o credinţă autentică. Botezul creştin este imposibil de conceput pentru un copil, deoarce acesta nu poate să înţeleagă Evanghelia şi, deci, nici să îndeplinească cele două condiţii (pocăinţa şi credinţa în jertfa Domnului).
În al doilea rând, se văd multe exemple în Biblie de adulţi care au fost botezaţi: cei 3000 de oameni din ziua Cincizecimii, famenul etiopian, samaritenii, Saul din Tars (Pavel), sutaşul Corneliu, Lidia, temnicerul din Filipi etc. Trebuie remarcat în acelaşi timp că nu este menţionat niciun copil botezat la o vârstă mică (aşa cum greşit practică mai multe dintre bisericile „oficiale”).
2. Cel care a decis să renunţe la viaţa veche şi să înceapă una nouă, veşnică
În Faptele Apostolilor ni se relatează despre un străin din Etiopia (probabil un om de culoare), care a auzit explicarea Evangheliei de către Filip, apoi a cerut să fie botezat: „Atunci Filip a luat cuvântul, a început de la Scriptura aceasta şi i-a propovăduit pe Isus. Pe când îşi urmau ei drumul, au dat peste o apă. Şi famenul a zis: „Uite apă; ce mă împiedică să fiu botezat?” (F.Ap.8:35-36).
Fără a sta pe gânduri, acest demnitar de la curtea împărătesei Candace nu s-a sfiit să facă publică decizia lui de a deveni un ucenic al Domnului Isus. Cu siguranţă că toată escorta cu care venise, slujitorii şi ostaşii săi au privit cu uimire cum stăpânul lor intră în apă şi este “scufundat” pentru câteva clipe, ca semn al hotărârii lui de a-I sluji lui Dumnezeu.
Persoana care se botează trebuie să renunţe total la viaţa veche de păcat şi să înceapă o viaţă nouă în Hristos. Apostolul Pavel le-a spus corintenilor că „dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor. 5:17).
1. Prin imersiune
Cuvântul folosit pentru „a boteza” în limba greacă (în care a fost scris Noul Testament), era „baptizo” şi însemna, în sens literal, „a scufunda”. Acesta era şi pricipalul motiv pentru care botezul lui Ioan Botezătorul era făcut la râul Iordan, unde erau „ape multe”.
Aşa cum am aflat deja, botezul înseamnă „a muri” faţă de trecutul păcătos şi „a învia” la o viaţă nouă, trăită pentru Domnul (Rom. 6:3-5). De aceea, scufundarea pentru o clipă sub suprafaţa apei simbolizează moartea, iar ridicarea din apă, învierea împreună cu Domnul Isus (Col. 2:12).
2. În Numele Trinităţii: al Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt
În Evanghelia după Matei scrie că Domnul Isus a poruncit ca ucenicii să fie botezaţi în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28.19).
Chiar dacă apostolul Pavel a botezat pe ucenicii lui Ioan în Numele Domnului Isus, ei au înţeles prin aceasta că botezul se făcea în Numele Trinităţii (F.Ap. 19: 1-7).
1. O „îmbrăcare” cu Hristos
Apostolul Pavel le spunea credincioşilor din Galatia că toţi cei „care aţi fost botezaţi pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos” (Gal.3:27). Noul convertit care face publică decizia sa de a-L urma pe Domnul, intră într-o nouă relaţie de unitate cu Domnul său, denumită de Pavel în mod sugestiv „îmbrăcarea în Isus Hristos”.
În al doilea rând, el devine parte a Trupului lui Hristos care este Biserica Sa, având de acum înainte unitate şi cu ceilalţi creştini pe care-i numeşte „fraţii săi”: „Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh.” (1Cor. 12:13). „Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez.” (Efes. 4:4-5).
În această nouă calitate, el poate participa la toate adunările Bisericii, incluzând Cina Domnului, care este rezervată numai ucenicilor Săi care trăiesc în sfinţenie.
2. Căutarea după sfinţirea continuă a vieţii
Botezul nu este decât începutul umblării cu Dumnezeu, dar Scriptura spune că „mai mult face sfârşitul unui lucru decât începutul lui”. Faptul că ai început să mergi pe calea strâmtă nu-ţi garantează nicidecum că vei intra pe porţi în cetatea cerească. Între cele două puncte se desfăşoară o „alergare” ce poartă numele de viaţă creştină. Prima şi cea mai de seamă carcteristică a acestei noi vieţi este „sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu”. De aceea, Dumnezeu ne dă har şi putere pentru a înainta în sfinţirea noastră, dar voinţa ne va aparţine până la capăt doar nouă. Apostolii ştiau bine acest lucru şi îi sfătuiau pe primii creştini să-şi ducă mântuirea pănă la capăt.
3. Umplerea cu Duhul Sfânt
Apostolul Petru a spus că, după pocăinţă şi botezul în apă, trebuie să aşteptăm cu credinţă făgăduinţa Tatălui care va fi trimisă peste noi, şi anume darul Duhului Sfânt (F.Ap. 2:38).
În Faptele Apostolilor se relatează convertirea lui Saul din Tars, care mai târziu avea să devină apostolul Pavel (F. Ap. 9:1-20). Astfel, Anania vorbeşte cu el pentru a primi botezul creştin şi pentru a fi umplut (botezat) cu Duhul Sfânt (F.Ap.9: 17-18). De asemenea, după ce apostolul Pavel i-a botezat pe ucenicii lui Ioan în Numele Domnului Isus, aceştia au primit imediat botezul cu Duhul Sfânt, evidenţiat prin faptul că au început să vorbească în alte limbi şi să prorocească (F.Ap. 19: 1-7).
Pasul imediat următor după botezul cu apă, este de a căuta cel de-al doilea botez „cu Duhul Sfânt şi cu foc”. Acesta poate avea loc în ziua botezului cu apă sau mai târziu, în urma unei perioade de rugăciune, sfinţire şi căutare a Lui. Trebuie să fii natural şi să-I ceri cu credinţă Tatălui tău ceresc să te umple cu Duhul Sfânt în acelaşi mod cum un copilaş aşteaptă daruri bune de la tatăl lui: „Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!” (Luc. 11:13).
1. O amintire a morţii Domnului Isus
Domnul Isus Însuşi Şi-a exprimat dorinţa de a cina împreună cu ucenicii în seara dinaintea răstignirii Sale: „Am dorit mult să mănânc Paştele acestea cu voi înainte de patima Mea.” (Luc. 22:15). El le-a vorbit apoi în chip simbolic despre moartea Sa pe cruce, care urma să aibă loc a doua zi, despre trupul Său care avea să fie sacrificat, despre sângele Său ce avea să curgă pentru iertarea păcatelor omenirii: „Luaţi, mâncaţi. Acesta este trupul Meu. Apoi a luat un pahar şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat zicând: Beţi toţi din el, căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor.” (Mat. 26. 26-28).
Apostolul Pavel, care a primit această rânduială direct de la Domnul (prin revelaţie divină), a fixat în scris şi scopul pentru care trebuie să o ţinem: „Pentru că ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până va veni El.” (1Cor. 11:26).
Aşadar, de fiecare dată când ne strângem pentru „frângerea pâinii”, aşa cum este numită Cina Domnului în cartea F. Ap., avem drept scop să ne amintim că Domnul Şi-a lăsat trupul Său sfânt frânt pentru noi şi Şi-a vărsat sângele Său preţios în locul nostru.
2. O adunare cu scopul mulţumirii noastre pentru jertfa Sa
Atitudinea normală pe care trebuie să o avem atunci când ne amintim de jertfa Domnului făcută pentru noi şi în locul nostru este una de adâncă recunoştinţă, de laudă şi de mulţumire. Pentru că la masa pascală ţinută cu ucenicii sunt menţionate doar două lucruri, este bine ca pe acestea să le facem şi noi. Primul lucru este „cântarea de laudă”(Mat. 26:30), pe care Domnul şi ucenicii au cântat-o lui Dumnezeu, iar al doilea este rugăciunea de mulţumire: „...Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine. Şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o...” (1Cor. 11:23-24). Dat fiind că avem destul timp să venim cu cererile noastre înaintea Sa în oricare dintre celelalte adunări ale noastre, se cuvine ca la Cina Sa, să-I aducem doar laude şi mulţumiri, asemenea fiinţelor cereşti descrise în Apocalipsa: „Şi ziceau cu glas tare: Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda” (Ap. 5:12).
Trebuie să vii înaintea Lui nu cu cuvinte iscusite, ci cu o inimă plină de mulţumire, pe care să o verşi la picioarele Sale ca pe „o jertfă de băutură”. Cina Domnului este un moment solemn la care El Însuşi ia parte, de aceea nu trebuie să-ţi opreşti lacrimile de iubire, atunci când ele apar. A Lui să fie toată slava!
3. O identificare a noastră cu Domnul nostru
Împărtăşirea noastră cu El, cu trupul şi sângele Său, este uşor de înţeles atunci când El este Domnul tău, dar pentru iudeii din vremea Sa era un prilej de a-L acuza de blasfemie: „La auzul acestor cuvinte, iudeii se certau între ei şi ziceau: „Cum poate omul acesta să ne dea tupul lui să-l mâncăm?”(In. 6:52). Totuşi, pentru noi, ucenicii Săi care Îl urmează în fiecare zi, El este cu adevărat hrana noastră spirituală, nu doar în momentul frângerii pâinii, ci mereu, în mod continuu: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne în Mine şi Eu rămân în El” (In.6:56).
4. O exprimare a unităţii bisericii ca trup
Biserica Domnului din care şi tu faci acum parte este formată din toţii robii săi care Îi slujesc, având unitatea pe care Duhul Sfânt o face între toate mădularele Trupului Său. După cum trupul nu poate trăi fără cap, tot astfel nici Biserica nu este cu adevărat adunarea Sa, decât dacă El locuieşte în mijlocul ei, într-o unitate armonioasă.
Această unitate trebuie să existe în adunarea Domnului, altfel ne-am face vinovaţi de răzvrătire împotriva Sa. Fiecare trebuie să trăiască în pace şi armonie cu restul fraţilor şi surorilor, iar acest lucru este simbolizat atunci când ne strângem la frângerea pâinii: „Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulţi, suntem un trup, căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine.” (1Cor. 10:17).
5. Un timp de aşteptare a venirii Sale din nou
Domnul Isus a afirmat faptul că va mai fi o Cină, dar nu pe pământ, ci în ceruri; va mai fi un vin, unul nou al bucuriei de a fi în prezenţa Sa veşnic nedespărţiţi: „Luaţi paharul acesta şi împărţiţi-l între voi, pentru că vă spun că nu voi mai bea de acum încolo din rodul viţei, până când va veni Împărăţia lui Dumnezeu” (Luc. 22:17-18).
Această nădejde glorioasă a fiecăruia trebuie tot timpul avută în vedere, căci nu la infinit paşii noştri vor călca pământul acesta. Într-o zi binecuvântată, El ne va chema acasă, la masa Lui, iar noi ne amintim mereu suspinând de dor după venirea Sa. Astfel, Cina Domnului are şi acest lucru binecuvântat, al unei acţiuni ce îşi va găsi desăvârşirea în ceruri. (1Cor.11:26).
II. Cine poate lua parte la Cina Domnului?
1. Cei care au făcut legământ cu Domnul în mod public
Departe de a pune legi noi, de a fixa datini şi obiceiuri, Biserica Domnului are şi va avea până la venirea Lui rânduieli şi discipline care trebuie respectate. Deşi majoritatea cultelor şi denominaţiilor religioase consideră că adunarea de închinare la Cina Domnului trebuie să fie una publică, lucrul acesta nu se vede în Scripturi. Domnul Isus n-a luat cina Sa cu mulţimile, nici măcar cu cei 70 de ucenici din grupul „extins”, nici cu toţi cei 12 apostoli, ci doar cu 11, căci Iuda s-a grăbit să-L vândă. A fost o reunire intimă, la care Domnul a putut să descopere taine, precum venirea Duhului Sfânt şi revenirea Sa (In. cap. 14-16).
Tot astfel, la Cina Domnului, pe care Biserica Sa o sărbătoreşte împreună cu El, pot participa numai ucenicii adevăraţi, care au făcut legământ cu el prin jertfă şi L-au mărturisit public prin botezul în apă.
2. Cei care trăiesc în sfinţenie şi teamă de Domnul
Nu este însă de ajuns să fii ucenic doar, ci trebuie să trăieşti în curăţie zi de zi, pentru a putea participa cum se cuvine la această adunare de aducere-aminte. Apostolul Pavel atrage atenţia că este un lucru foarte serios a mânca la masă cu Domnul, iar dacă nu te curăţeşti, te condamni singur. Iată cuvintele de avertizare ale Scripturii, pe care trebuie să le ai tot timpul în vedere: „De aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului.” (1Cor. 11:27). „Căci cine mănâncă şi bea îşi mămâncă şi bea osânda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului.” (1Cor. 11:29).
3. Cei care iubesc şi grăbesc venirea Domnului
Apostolul Petru, inspirat de Duhul Sfânt, ne mai pune o întrebare de cercetare, pe care ar trebui să o ai de asemenea înaintea ochilor atunci când te apropii de Cina Domnului: „Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu...? (2Pet.3:11-12). De fiecare dată când te pregăteşti să vii la cină pune-ţi aceste întrebări: Ce fel de om sunt? Am o purtare sfântă şi evlavioasă? Aştept şi grăbesc eu venirea Domnului?
