Biserica

Sapte pasi pe calea uceniciei

Sapte pasi pe calea uceniciei

Accesări: 628
Şapte îndemnuri pentru ucenicii Domnului Isus

 

Într-un act de mare smerenie, Domnul Isus spală picioarele tuturor celor doisprezece ucenici, inclusiv pe ale lui Iuda, despre care ştia că avea să-L vândă[1]. Aceasta este treapta cea mai de jos a smereniei.

Dacă Fiul lui Dumnezeu s-a smerit atât de mult, noi oamenii nu avem niciun drept să nu acţionăm în acelaşi fel: “la înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce”[2].

Una dintre cele mai importante lecţii pe care ucenicii trebuia să le înveţe în timpul celor trei ani şi jumătate petrecuţi lângă Domnul Isus era lecţia smereniei. În Împărăţia cerurilor lucrurile stau exact invers faţă de cum sunt pe pământ. Pe pământ oamenii încearcă să iasă cât mai mult în evidenţă, pe când în Împărăţia lui Dumnezeu cine vrea să fie plăcut Lui trebuie să se smerească tot mai mult.

Să ne facem cât mai mici, pentru ca El să crească tot mai mult! De-a lungul istoriei creştinismului au existat atâţia oameni pe care Dumnezeu i-a folosit în smerenie, dar despre care nu cunoaştem foarte multe lucruri, fiindcă slujirea lor a avut loc “în ascuns”. Pe aceştia îi vom cunoaşte în cer, atunci când îşi vor primi răsplata şi vor străluci ca stelele în Împărăţia Tatălui ceresc.

După trei ani şi jumătate petrecuţi cu Domnul, ucenicii tot nu înţeleseseră lecţia smereniei. Chiar cu puţin timp înainte mama fiilor lui Zebedei venise la Domnul Isus să-I ceară ca fii ei să stea unul la dreapta şi celălalt la stânga Sa, în împărăţia Lui. Domnul Isus i-a îndemnat pe ucenici să se smerească, aşa cum a făcut şi El: „ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai Neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Dar între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi să fie robul tuturor. Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi!”[3]. În aceeaşi noapte cei cărora Domnul Isus le spălase picioarele urmau să se lepede de El şi să-L lase singur, iar unul dintre ei avea chiar să se ducă să-L vândă.

Domnul Isus afirma despre farisei că “umblă după locurile dintâi la ospeţe şi după scaunele dintâi în sinagogi; le place să le facă oamenii plecăciuni prin pieţe şi să le zică: „Rabi! Rabi!”[4]. Acelaşi lucru se întâmplă astăzi în bisericile unde oamenilor le place să li se adreseze cuvinte de apreciere şi să fie puşi în anumite funcţii (“frate diacon, frate păstor, frate episcop” etc.). Scriptura spune clar că în biserică toţi sunt fraţi şi doar unul singur este învăţător: “Voi să nu vă numiţi Rabi! Fiindcă Unul singur este Învăţătorul vostru: Hristos, şi voi toţi sunteţi fraţi”[5]. Oricine se va înălţa va fi smerit; şi oricine se va smeri va fi înălţat”[6].

De asemenea, este menţionat în Scriptură că Dumnezeu “a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători”[7], dar acestea sunt daruri, nu funcţii cu care oamenii să se mândrească. Darurile duhovniceşti nu trebuie afişate, ci orice slujbă trebuie să fie făcută în smerenie, fără titluri asumate. În Vechiul Testament era anunţat că Domnul Dumnezeu, din cauza faptului că păstorii se păstoreau pe ei înşişi, va pune peste turma Sa un singur Păstor, adică pe Domnul Isus[8]. Când Domnul a venit pentru a împlini prorocia, El a afirmat: “Eu sunt Păstorul cel bun.” Fiecare dintre noi, cei care am crezut în El, facem parte din turma Domnului Isus şi vom da fiecare socoteală pentru învăţătura pe care am dat-o altuia şi pentru modul în care ne-am împlinit slujba.

În noaptea când a fost vândut, Domnul Isus şi-a exprimat şapte dorinţe pentru ucenicii Lui, în aşa fel încât aceştia să urmeze exemplul Său.

1.         Înainte de moartea Lui ispăşitoare, Domnul abordează subiectul revenirii Sale pentru ucenici Săi, arătându-şi prima dintre dorinţe: “Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” [9]. El nu priveşte cu groază la moartea Lui de pe cruce, care urma să aibă loc a doua zi, ci se uită prin credinţă cu bucurie la momentul revenirii Sale. În cele mai grele clipe ale vieţii Lui de pe pământ, Domnul Isus privea nu la suferinţă, ci la bucuria întoarcerii Sale ca şi Mire pentru mireasa Sa: “pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu”[10].

Şi noi, dacă ne îndreptăm privirile spre Domnul, vom trece prin această lume fără probleme, chiar dacă ar fi să ne dăm şi viaţa pentru El. Sunt oameni care trec prin suferinţă şi martiraj, dar care au privirea îndreptată spre răsplătirea pe care o vor primi în cer - Domnul Isus Însuşi. Ştiind că în ceruri vom avea parte de bucurii negrăite, nu merită să mai privim cu îngrijorare la această lume.  De aceea, apostolul Pavel ne îndeamnă: “Mângâiaţi-vă, dar, unii pe alţii cu aceste cuvinte”[11], referindu-se la momentul răpirii Bisericii. Ca şi ucenici ai Domnului, nu trebuie să ne speriem de lucrurile care se întâmplă în această lume, de războaie şi boli, pentru că acestea nu sunt decât semnele revenirii Lui. Ele trebuie să se transforme în motive de bucurie, pentru că în curând ne vom întâlni cu El.

2.         Domnul Isus le mai spune ucenicilor că sunt rânduiţi la necazuri, cerându-le totuşi să nu-şi piardă pacea în mijlocul încercărilor de tot felul: “V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”[12]. Cei care predică Evanghelia prosperităţii, predică o minciună. Domnul Isus nu ne-a învăţat că vom trăi bogaţi, sănătoşi prosperi şi lăudaţi de oameni, ci ne-a avertizat că vom avea de înfruntat necazuri, precum şi ură din partea oamenilor care nu vor să asculte de Evanghelie: “Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea”[13]. Un creştin adevărat va fi urât de cei care iubesc lumea şi păcatul. Viaţa lui curată îi va osândi, iar aceştia vor deveni prigonitorii creştinilor adevăraţi pentru că nu vor ca faptele lor rele să iasă la lumină. Creştinismul adevărat provoacă ura celor din jur. Creştinii care sunt lumeşti sunt apreciaţi de cei din jurul lor, pentru că fac compromis cu păcatul. Dacă suntem ucenici adevăraţi ai Domnului Isus trebuie să demascăm lucrările neroditoare ale întunericului.

Domnul Isus îi avertizează pe creştinii care trăiesc în sfinţenie că vor fi daţi afară din sistemele religioase oficiale. Vor fi batjocoriţi pentru că doresc să se sfinţească. Cei care nu vor dori să trăiască în murdăria păcatului vor fi osândiţi de creştinii fireşti şi lumeşti: “V-am spus aceste lucruri, pentru ca ele să nu fie pentru voi un prilej de cădere. Au să vă dea afară din sinagogi: ba încă, va veni vremea când oricine vă va ucide să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu. Şi se vor purta astfel cu voi, pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine.”[14]

Cuvântul trebuie să dea lumină, iar oamenii păcătoşi trebuie să se pocăiască şi să fie împlinitori ai Scripturii. Cei care doreau  să fie mântuiţi, veneau la lumină chiar dacă trebuia să suporte pe urmă exculderea din sinagogă, cum s-a întâmplat în cazul orbului din naştere a cărui vindecare este relatată în cap. 9 din Evanghelia după Ioan. De cealaltă parte, fariseii aveau corectitudine în lucrurile doctrinare, dar inimile lor erau pline de păcat şi nu voiau să fie daţi pe faţă de către “Lumina care a venit să lumineze în întuneric”.

3.                     Domnul Isus a dat ucenicilor o poruncă nouă: “Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii”[15]. Aceasta nu ar fi trebuit să fie o poruncă nouă, dar datorită faptului că oamenii începuseră să pună accentul pe împlinirea unei doctrine şi nu pe iubirea aproapelui, Domnul a trebuit să reamintească o poruncă din vechime, dându-i, în acelaşi timp, o dimensiune superioară.  La fel şi în zilele noastre, sunt mulţi oameni care cred că dacă s-au pocăit o dată în viaţă nu mai este nevoie să se pocăiască în continuare. Aceasta se numeşte înşelare: “Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire”[16]. Trebuie să existe o pocăinţă continuă în vieţile noastre. Ori de câte ori greşim unii faţă de alţii trebuie să mărturisim şi să ne cerem iertare. Dacă vrem să avem părtăşie unii cu alţii trebuie să trăim în sfinţenie, ca sângele Domnului să ne curăţească de orice păcat.[17] Oamenii vor cunoaşte că noi suntem ucenicii Lui dacă ne vom iubi unii pe alţii.[18] Această dragoste este o dragoste jertfitoare. Unde există dragoste de fraţi, nu este vorbire de rău, bârfă şi clevetire. Nu prin faptul că declarăm că suntem creştini devenim ucenicii Lui, ci faptele noastre trebuie să dovedească acest lucru.

“Totuşi vă scriu o poruncă nouă, lucru care este adevărat atât cu privire la El, cât şi cu privire la voi; căci întunericul se împrăştie, şi lumina adevărată şi răsare chiar. Cine zice că este în lumină şi urăşte pe fratele său, este încă în întuneric până acum. Cine iubeşte pe fratele său rămâne în lumină, şi în el nu este niciun prilej de poticnire”[19] ; “Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său”[20]. Acestea sunt lucrurile după care se cunosc copiii lui Dumnezeu: ei trăiesc în sfinţenie şi îi iubesc pe fraţii lor.

 “Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi. Cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte. Oricine urăşte pe fratele său este un ucigaş; şi ştiţi că niciun ucigaş n-are viaţa veşnică rămânând în el. Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi”[21]. Trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi în fiecare zi. Să trăim pentru Dumnezeu şi pentru fraţi, căutând foloasele celorlalţi, renunţând la noi înşine! “Dar cine are bogăţiile lumii acesteia, şi vede pe fratele său în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?”[22]. Dragostea stă în fapte, nu în vorbe şi-n religii. Ucenicii Domnului se cunoşteau prin faptul că “niciunul nu zicea că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate de obşte”[23]. Creştinismul zilelor noastre nu mai seamănă deloc cu ceea ce scrie în Biblie, dar noi trebuie să trăim Cuvântul scris în tot adevărul: “şi aceasta este porunca pe care o avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu iubeşte şi pe fratele său”[24].

4.         Domnul caută rodirea în viaţa fiecăruia dintre noi. Domnul Isus a spus că El este “adevărata Viţă, şi Tatăl Meu este Vierul. Pe orice mlădiţă care este în Mine, şi n-aduce rod, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce rod, o curăţă, ca să aducă şi mai mult rod. Acum voi sunteţi curaţi, din pricina Cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi rod, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”[25]. 

Prima cale a rodirii este să rămânem în El şi să avem viaţa Sa curgând prin noi asemenea sevei care circulă prin viţă pornind de la rădăcină. Domnul Isus pune condiţia aceasta. Există posibilitatea de a nu rămâne în El, dacă nu vom fi roditori. Cei care sunt aruncaţi în foc sunt creştini care nu aduc roadă, pierzându-se singuri pentru că nu trăiesc aşa cum a trăit Isus. A doua cale pentru a rodi este curăţirea prin tăiere. Mlădiţa neroditoare este tăiată, iar cea roditoare este curăţită ca să aducă şi mai multă roadă[26]. Pentru a fi roditor Dumnezeu va tăia lucruri din viaţa noastră, cum ar fi confortul, plăcerile sau dorinţele noastre. Dacă nu permitem să fie tăiate lucruri din vieţile noastre va fi imposibil să avem roade.

Domnul Isus va face una din cele două lucrări în viaţa noastră: ori ne va tăia păcatele din inima, ori ne va tăia pe noi din via Lui. Dumnezeu aşteaptă roadele noastre. Dacă nu aducem roadele cerute de El la timpul hotărât, El ne va tăia, la fel cum a făcut-o cu poporul Său Israel. Oricine a fost cu adevărat izbăvit de păcatele lui are “ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit viaţa veşnică”[27]. Dacă nu trăim în sfinţenie, vom face parte dintre cei cărora Domnul le va spune “adevărat vă spun că nu vă cunosc!”[28]. Foarte mulţi creştini răstălmăcesc Cuvântul lui Dumnezeu spre pierzarea lor, făcându-se înadins că nu ştiu că soarta creştinilor căldicei va fi aceea de a fi vărsaţi din gura Domnului[29]. Dacă ucenicii după moartea şi învierea Domnului Isus s-ar fi întors la vieţile lor de mai înainte, cu siguranţă ei s-ar fi pierdut spiritual.

5.         Roada o putem aduce numai prin Duhul Sfânt - “Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi”[30]. Cuvântul “Duhul Sfânt” tradus din limba greacă – “paracletos” – înseamnă apărător, susţinător, ceva foarte preţios. Nu ne putem descurca singuri în viaţa creştină, nici susţinuţi de alţi oameni. Avem nevoie în mod personal de plinătatea Duhului Sfânt pentru a putea birui. Mângâierile date de Duhul Domnului nu pot fi explicate în cuvinte. Lucrarea Domnului se face numai prin Duhul Sfânt, iar dacă El lipseşte din viaţa cuiva, nu va fi nici rod, nici putere în viaţa acelei persoane.

Trebuie să fim curăţiţi de orice întinare, pentru ca El să toarne Duhul Său Sfânt în toată plinătatea peste noi. Să căutăm cu toţii această umplere şi să stăruim în ea! Evanghelia vestită prin Duhul Sfânt va face ca oamenii să fie atraşi spre Dumnezeu: “comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi”[31].

6.         Locuirea lui Dumnezeu cu omul. Biserica este Templul Duhului Sfânt, unde El trebuie să locuiască. Dacă nu este sfinţire în mijlocul adunării, Domnul nu va putea locui în mijlocul oamenilor. O viaţă lipsită de puterea Duhului Sfânt este o viaţă seacă, lipsită de putere şi de roadă. Duhul Sfânt aduce convingere de păcat şi dă călăuzire pe drumul către cer: “Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare”[32].

Acesta este planul veşnic al lui Dumnezeu pentru om, ca atât în viaţa de pe pământ, cât şi în cea veşnică, să locuiască împreună: “Peste puţină vreme, lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi. În ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine şi că Eu sunt în voi. Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el”[33].

7.         Siguranţa rugăciunilor ascultate, dacă rămânem în El. Aceasta este o mină de aur care trebuie explorată în detaliu. Rees Howells, un mare om al lui Dumnezeu care a trăit în tinereţe Trezirea din Ţara Galilor, a stat în mijlocire pentru un singur suflet timp de doi ani de zile. Ca răsplată pentru mijlocirea lui în intimitate cu Dumnezeu a avut parte mai târziu de un mare seceriş în Africa, unde mii de oameni s-au pocăit atunci când le-a vestit Evanghelia, astfel împlinindu-se Cuvântul: “Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl; şi orice veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face”[34].

Condiţia rămânerii în ascultarea de Domnul şi în directă legătură cu El dă siguranţa răspunsului la rugăciune: “Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da”[35]. “În ziua aceea, nu Mă veţi mai întreba de nimic. Adevărat, adevărat vă spun că orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da. Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu: cereţi, şi veţi căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină”[36]. Lucrarea lui Dumnezeu în noi şi în jurul nostru se va face doar prin rugăciune stăruitoare. Trebuie să-I cerem lui Dumnezeu să-Şi facă voia Sa cu noi, ştiind că orice vom cere cu credinţă în rugăciune ne va fi dat spre slava lui Dumnezeu.

 

Şapte caracteristici ale creştinilor fireşti

Înainte de moartea Sa pe cruce, Domnul Isus a spus că vor fi oameni care nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia Sa[37]. În primul rând era vorba de cei trei ucenici care L-au însoţit pe muntele schimbării la faţă, având astfel privilegiul de a vedea o scurtă frântură din slava ce va fi descoperită atunci când Domnul va domni la Ierusalim pe scaunul de domnie al lui David. Cuvântul Lui are însă o aplicaţie şi pentru zilele în care trăim noi astăzi. Sunt unii din mijlocul nostru care nu vor gusta moartea niciodată, pentru că vor fi luaţi de Domnul la cer la venirea Sa, bineînţeles numai dacă vor fi găsiţi trăind după îndemnurile Duhului Sfânt, nu după cele ale firii lor.

Cu toate că văzuseră minuni făcute de Domnul, ucenicii erau încă fireşti. Nu înţelegeau cuvintele Domnului. Ei trăiseră lângă Domnul Isus, ascultaseră cuvintele Lui şi văzuseră minunile făcute prin puterea Sa. Faptul că Îl cunoaştem pe Domnul Isus, că ascultăm cuvântul Lui şi vrem să învăţăm de la El nu ne ajută cu nimic atât timp cât viaţa noastră rămâne neschimbată.

Este nevoie de o lucrare puternică a Duhului Sfânt pentru ca viaţa unui om să fie transformată şi pentru ca el să poată înţelege lucrurile duhovniceşti. Nu este de ajuns să fii într-un loc unde este prezenţa Domnului, dacă nu înţelegi nimic din fiinţa Lui. Îl putem cunoaşte pe El cu adevărat numai în modul în care L-a cunoscut şi Petru: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri”[38]. Avem nevoie de descoperirea pe care Tatăl o face în inimile noastre despre Fiul Său.

Într-o anumită împrejurare Domnul Isus i-a îndemnat pe ucenici să se ferească de aluatul fariseilor (ipocrizia lor). Ucenicii însă nu înţeleseseră semnificaţia vorbirii Domnului, crezând că le cerea să se ducă să cumpere pâine. Aceasta se datorează faptului că ei erau încă fireşti. Prin ce se caracterizează deci creştinul firesc şi prin ce se deosebeşte el de cel duhovnicesc.

1.         Creştinul firesc merge la adunare, citeşte Biblia, cântă, dar nu înţelege lucrurile lui Dumnezeu: “…omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni”[39]. Creştinul firesc nu primeşte lucrurile lui Dumnezeu, nu înţelege că trebuie să renunţe la lume pentru a fi în întregime al Domnului. I se pare foarte greu să înţeleagă lucrurile duhovniceşti, fiindcă îi par o nebunie. Lui i se pare că este de ajuns să primescă mântuirea care stă în iertarea păcatelor, urmând apoi propriile căi în viaţă. Orice renunţare pentru Dumnezeu i se pare ilogică, iar gândul lepădării de sine nu-i poate intra în minte.

2.         Creştinul firesc nu primeşte gândul suferinţei. El doreşte să fie creştin, dar să nu plătească niciun preţ. El vine la Domnul din interes: pentru a se realiza, pentru a fi fericit şi ca să trăiască pentru sine. Pavel nu a fugit niciodată de suferinţă. Domnul Isus Însuşi era “om al durerii şi obişnuit cu suferinţa”[40]. Mulţi caută de la Domnul prosperitate, fericire şi sănătate, dar aceste lucruri nu sunt promise nicăieri în Noul Testament. Chiar şi Petru a trebuit să fie transformat prin Duhul Sfânt pentru că iniţial nu primise gândul suferinţei, fiind un om firesc. Să nu fugim de suferinţă, de ocară şi batjocură, pentru că pe toate acestea şi Domnul le-a trăit. Însuşi Domnul Isus a spus că lumea ne va urî şi că-i vom avea de vrăjmaşi chiar şi pe cei din casele noastre[41].

3.         Creştinul firesc nu este stabil spiritual şi are fluctuaţii în viaţa de credinţă. Aşa au fost şi apostolii la început: aveau momente când erau bine spiritual şi se bucurau că dracii le sunt supuşi, apoi voiau să arunce foc din cer peste oraş. Până la Cincizecime ei au fost creştini fireşti, dar după aceea nu s-au mai clătinat, ci au fost stabili. Duhul Sfânt le-a dat toată puterea de care aveau nevoie ca să-I rămână credincioşi Domnului: “Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui”[42]. De aceea, să ne dăm şi noi toate silinţele ca să rămânem neclintiţi pe calea Domnului! Dacă nu vom avea căderi repetate şi multă instabilitate, vom putea creşte către maturitate, iar Domnul va putea să ne încredinţeze lucrările Lui pentru înaintarea Evangheliei în lume.

4.         Creştinul firesc caută aprecierea oamenilor, întâi a celor din biserică, apoi a celorlalte persoane din jurui lui. Sunt oameni care toată viaţa au căutat să placă oamenilor. Apostolul Pavel spunea: “Caut eu oare, în clipa aceasta, să capăt bunăvoinţa oamenilor sau bunăvoinţa lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos”[43]. Noi trebuie să căutăm să plăcem lui Dumnezeu, nu oamenilor. Oamenii nu L-au plăcut pe Domnul Isus, L-au vorbit de rău, au spus că are drac şi au căutat mereu să-L omoare. Cu toate acestea, El n-a căutat să fie pe placul nimănui.

Să ne ferim cu tot dinadinsul să nu ni se întâmple ce i s-a întâmplat lui Anania şi Safira, care vroiau să iasă în evidenţă prin faptul că au dat bani pentru Domnul, căutând astfel aprecierea oamenilor. La fel a fost şi în cazul lui Simon magul, care vroia să fie stimat de oameni şi a încercat să cumpere darul Duhului Sfânt. Omul care doreşte să iasă în evidenţă este un om stăpânit de un duh de mândrie, cum a fost şi Satan, care vroia să se înalţe peste Cel Preaînalt: “Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei, mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt”[44].

5.         Creştinul firesc nu poate face lucrarea lui Dumnezeu, pentru că nu are resursele spirituale necesare pentru aceasta. Poate să alerge, poate să vorbescă, să fie foarte activ în diverse “lucrări creştine”, dar Dumnezeu nu-i va încredinţa niciodată lucrarea Sa adevărată. Pentru a căpăta mai multă trecere, el se lipeşte de oamenii lui Dumnezeu, dar nu de Dumnezeu Însuşi, ajungând astfel să producă dezbinări: “În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni? Când unul zice: „Eu sunt al lui Pavel!”, şi altul: „Eu sunt al lui Apolo”: nu sunteţi voi oameni de lume?”[45].

6.         Creştinul firesc are o înţelepciune firească. Doreşte să explice lucrurile raţional, logic şi vrea Duhul Sfânt doar pentru a avea putere. Dumnezeu însă se uită totdeauna la motivele pentru care cerem Duhul Lui. Vrem să biruim păcatul pentru El, ca să nu-L mai întristăm, sau vrem doar să avem un motiv în plus de a ne lăuda? Pentru ce ne dorim plinătatea Duhului Sfânt? Pentru a face vreo lucrare prin care să ieşim în evidenţă? Pentru a ne remarca înaintea celorlalţi fraţi prin modul în care ne rugăm? Noi trebuie să-I plăcem numai lui Dumnezeu, iar motivul principal pentru care ar trebui să dorim Duhul Sfânt este ca să-L iubim pe El mai mult, slăvindu-I Numele printr-o predare totală a vieţii în mâinile Sale.

7.         Creştinul firesc face faptele firii pământeşti. Epistola către Galateni a fost scrisă pentru creştini. Dar aceştia erau de două feluri, duhovniceşti şi fireşti:  “Dar, dacă vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii, luaţi seama să nu fiţi nimiciţi unii de alţii. Zic, dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.”Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”[46].

Creştinul firesc, care împlineşte faptele firii pământeşti enumerate în Galateni  (“preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea”) nu va moşteni împărăţia lui Dumnezeu! Nicăieri în Biblie nu se vede că un om firesc, care a trăit după voia firii sale căzute, a ajuns în final în cer. Cei ce sunt lumeşti nu plac lui Dumnezeu şi nu au şanse să ajungă în cer. Standardul pe care ni l-a lăsat Dumnezeu este unul înalt, iar calea care duce la viaţă este îngustă şi strâmtă.

Creştinul firesc nu poate suferi hrana tare, iar dacă aude un cuvânt mai greu nu-l înţelege. Sunt oameni care se hrănesc cu lapte duhovnicesc de zeci de ani. Aceşti oameni sunt fireşti şi nu au creşterea pe care o doreşte Domnul: “Cât despre mine, fraţilor, nu  v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi; şi nici acum chiar nu le puteţi suferi”[47]. Sunt copii “bolnavi”, căci un copil sănătos are o creştere normală şi ajunge după numai câteva luni de viaţă să i se schimbe hrana. Aşadar, dacă te evaluezi drept un creştin firesc, nu te gândi la ceruri, ci la cum să ieşi mai repede din starea aceasta, îninte de întâlnirea ta faţă în faţă cu Domnul!

Primul pas pentru a ieşi din starea de creştinism firesc este să începi să te hrăneşti cu bucate tari, să ceri înţelepciune şi pricepere de la Domnul, ca să poţi înţelege Cuvântul Său. Hrana tare trebuie rumegată bine, trebuie să se mediteze asupra ei: “În adevăr, voi, care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Şi oricine nu se hrăneşte decât cu lapte nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul”[48].

Ar trebui să începi să tratezi Biblia duhovniceşte, nu printr-o înţelepciune naturală, firească: “Noi propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică şi ţinută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte de veci. Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti”[49].

Dumnezeu vrea să facă din noi oameni pe care să-i folosească. Să ne străduim să recuperăm timpul pierdut şi să avem creşterea pe care o doreşte Domnul pentru noi! Să dorim maturizarea spirituală, să avem o purtare duhovnicească în toate privinţele şi să nu ne bazăm pe ceea ce ştim, ci pe Duhul lui Dumnezeu. Să însetăm după Duhul Sfânt în fiecare zi, să cerem putere de sus ca să putem face voia lui Dumnezeu în vieţile noastre. Un creştin matur spiritual stă în picioare în faţa încercărilor, bazându-se în totalitate pe faptul că Dumnezeu este de partea lui.

Dumnezeu revarsă râuri de apă vie peste cei care stau în smerenie înaintea Lui, care caută Duhul Sfânt pentru mai multă sfinţire şi pentru a răscumpăra timpul pierdut. Domnul vine după cei care sunt în întregime ai Lui, oameni care trăiesc nu pentru a fi apreciaţi de ceilalţi, nici pentru ei înşişi, ci pentru a-L aştepta pe El ca Mire.

 

Şapte caracteristici ale Bisericii Domnului

 

Pentru a putea intra în posesiunea promisiunilor lui Dumnezeu este nevoie de curaj, de îndrăzneală. Credinţa dă o astfel de îndrăzneală pentru că, prin fire, noi nu ne naştem curajoşi. Pe măsură ce înaintăm în viaţa de păcat, acesta aduce cu sine teamă, depresie, anxietate şi începem să ne temem de moarte, de boală şi de viitor. Începem să ne îngrijorăm, astfel încât în inimile noastre se acumulează o mulţime de temeri din cauza păcatului. Din fire suntem oameni înclinaţi spre frică, dar aceasta nu este teama de Dumnezeu. Pentru a putea intra în ţara făgăduinţei, după ce am fost izbăviţi de sub robia păcatului, trebuie să avem atât curaj, cât şi credinţă.

Frica a fost principala piedică pentru poporul Israel, atunci când a ajuns la hotarele ţării promise. Când au auzit de cetăţile întărite şi de uriaşii pe lângă care ei nu erau decât ca nişte lăcuste, teama lor s-a transformat în groază. În răzvrătirea lor, au vrut să-şi aleagă o căpetenie care să-i conducă înapoi în Egipt. Prin acesta, poporul Israel se răzvrătea de fapt împotriva lui Dumnezeu, nu împotriva lui Moise, care fusese pus de El căpetenie peste toţi. Când o adunare se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu, când vrea să iasă de sub autoritatea Lui, ajunge să îşi pună căpetenii după placul ei. Cu toate că Domnul dăduse deja o căpetenie poporului evreu, ei au considerat că Moise nu le mai era de folos.

În Cuvântul lui Dumnezeu este scris că “va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor da învăţători după poftele lor”[50]. Aceasta se numeşte de fapt răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Când Domnul alege un om, aceasta se va cunoaşte imediat: omul acela nu va trebui să-şi facă niciun fel de reclamă. Dumnezeu se va ocupa personal de aceea lucrare şi se va cunoaşte că este lucrarea Lui, pentru că acolo vor fi vieţi transformate de puterea Sa.

Dacă Dumnezeu nu este cu omul acela, nu trebuie să ascultăm de el. Dar dacă Dumnezeu l-a pus căpetenie cum a făcut cu Moise, oamenii puşi sub autoritatea lui trebuie să-l asculte; în caz contrar ei vor ajunge să-şi pună căpetenii singuri, luându-se după voia minţii lor. Acest lucru voiau să-l facă şi evreii, dar Dumnezeu nu i-a lăsat, ci Şi-a arătat slava luând apărarea robului Său. Când toată adunarea a pus mâna pe pietre ca să-l ucidă pe Moise, ei au dovedit că uitaseră tot binele pe care Domnul li-l făcuse prin conducătorul lor. Moise a rămas singur de partea lui Dumnezeu, iar El i-a făcut dreptate.

Întrebarea principală care se pune este dacă vom sta în picioare atunci când toţi vor merge în direcţia opusă. Vom sta în picioare pentru Dumnezeu aşa cum a făcut-o Moise? Toată adunarea mergea într-o direcţie opusă, dar Moise era pentru Dumnezeu, iar Dumnezeu este de partea celor puţini. Cei care au trecut de partea Sa în acest caz au fost doar patru persoane: Moise, Aaron, Iosua şi Caleb. Pentru Aaron a fost o şansă de a se revanşa faţă de greşeala pe care o făcuse cu viţelul de aur, când a făcut tot poporul să păcătuiască. Aaron, în prima răzvrătire a poporului, a fost de partea lor, dar Moise a mijlocit şi pentru el fiindcă Domnul se mâniase şi vroia să-l piardă. De data aceasta, Aaron procedează corect şi rămâne de partea Domnului. Acestă învăţătură ni se aplică şi nouă. Prin urmare, chiar dacă noi nu am făcut lucrurile bine în trecut, cu toţii avem acum o şansă să ne îndreptăm. Chiar dacă era vorba de o minoritate de oameni, Aaron s-a pus lângă Moise, această decizie fiind foarte importantă pentru sufletul lui, deoarece astfel a putut primi slujba de mare preot timp de patruzeci de ani.

Întotdeauna Dumnezeu va avea o rămăşiţă de oameni curajoşi care formează Biserica Lui. Până în ziua de astăzi Dumnezeu vorbeşte tot despre o rămăşiţă credincioasă. Poporul Israel este un popor care cunoaşte despre Numele Lui, dar Cuvântul lui Dumnezeu afirmă că, chiar dacă acesta ar fi ca nisipul mării, totuşi numai o mică rămăşiţă va fi mântuită. Întotdeauna a fost aşa încă din timpul Vechiului testament şi la fel se întâmplă şi cu Biserica Domnului astăzi.

Sunt cel puţin două exemple de oameni în Vechiul testament care Îl cunoşteau pe Dumnezeu. În vremea dinaintea potopului un singur om a fost răpit la cer: “Enoh a umblat cu Dumnezeu; apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu”[51]. Motivul pentru care Dumnezeu l-a luat pe Enoh este că el umbla cu Dumnezeu. Tot aşa a fost şi în cazul lui Noe: numai el şi familia lui umblau cu Dumnezeu, de aceea El i-a salvat pe toţi de la moarte. Despre familia lui Enoh nu se menţionează însă că ar fi umblat cu Dumnezeu, căci el nu a fost răpit împreună cu soţia sau cu copiii. Din toată omenirea de pe atunci, Dumnezeu avea un singur om care Îi slujea, pe Enoh. Dacă noi am rămâne singuri, am avea acest curaj de a-I sluji lui Dumnezeu până la capăt? Vom fi de partea celor puţini care Îl iubesc pe Dumnezeu? Despre Noe se spune că “era un om neprihănit şi fără pată între cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu”[52]. Pentru că el umbla cu Dumnezeu, a reuşit să fie mântuit atât el, cât şi casa lui.

Revenind la vremurile noastre, Domnul spune ce se va întâmpla înainte de venirea Lui: “Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.” Sunt motive să credem că în acest moment Fiul ştie ziua revenirii Lui. Când Domnul Isus a spus aceste cuvinte se arătase ca om pe pământ; acum însă El este Dumnezeu proslăvit şi binecuvântat în ceruri. “Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului. Atunci, din doi bărbaţi care vor fi la câmp, unul va fi luat, şi altul va fi lăsat. Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată, şi alta va fi lăsată. Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru”[53]. Cum a fost în vremea lui Noe, înainte de venirea potopului, la fel va fi şi înainte de venirea Domnului Isus. Pe vremea aceea numărul celor care “umblau cu Dumnezeu” era foarte mic în comparaţie cu întreaga omenire. Practic, au fost doar opt suflete salvate, în timp ce milioane de oameni mureau sub dreapta Sa judecată.

 Dumnezeu îşi are şi în zilele noastre o minoritate care se lipeşte de El, iar în rândurile de mai jos vom specifica cele şapte caracteristici ale acestei minorităţi care Îl urmează pe El, reprezentând Biserica Sa. Aceştia sunt oamenii care atunci când tot poporul merge într-o direcţie greşită, stau de partea lui Dumnezeu. Uneori ei îşi riscă serviciul, reputaţia, primesc vorbiri de rău, ameninţări, batjocuri şi sunt ţinta atacurilor demonice. Toate acestea sunt însă semnele rămăşiţei lui Dumnezeu. Trebuie să ne asigurăm că facem parte din acea minoritate în locul în care Dumnezeu ne-a aşezat.

Trebuie ştiut bine că tot timpul cei care merg pe calea care duce la viaţă vor fi puţini, iar cei de pe calea lată mulţi: “Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea”[54]. De acest lucru depinde veşnicia fiecăruia. Există o singură cale care duce la viaţă - este o cale strâmtă, îngustă şi puţini merg pe ea: “Multe căi i se par bune omului, dar la urmă duc la moarte”.[55]

1.         Cei care fac parte din această minoritate nu iubesc lumea şi nici lucrurile din ea. Lumea aceasta va fi ştearsă de pe faţa pământului la un moment dat. Noe ştia foarte bine acest lucru, ştia că pământul va fi acoperit de ape şi apoi de noroi. Noi toţi trebuie să credem ceea ce spune Scriptura şi anume că: “pământul, cu tot ce este pe el, va arde”[56]. Ceea ce se trudesc neamurile şi ceea ce strâng, strâng pentru foc. Noe însă strângea pentru corabie. Dacă cineva iubeşte lumea nu face parte din această rămăşiţă şi nu construieşte la corabie împreună cu Dumnezeu. Corabia zilelor noastre se numeşte Biserica lui Dumnezeu şi ea creşte prin ceea ce dă fiecare mădular. Foarte curând Biserica Lui va fi ridicată. Dacă noi vom fi lucrat la ea, vom avea parte de plecarea ei spre ceruri. Dacă inima ne-a fost lipită de cer, vom avea parte de el. Dacă însă căutăm lucrurile de pe pământ, vom rămâne cu ele, “căci unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră”[57]. 

 În vremea lui Noe oamenii iubeau lumea, se însurau şi se măritau, beau şi mâncau, îşi construiau case şi practicau comerţul etc. Tot aşa şi în zilele noastre, din păcate, majoritatea celor care se numesc creştini iubesc lumea. Cei care nu strâng pentru cer, aleargă împreună cu restul lumii la acelaşi potop de desfrâu. Domnul Isus a spus: “Nu vă îngrijoraţi, dar, zicând: „Ce vom mânca?” sau: „Ce vom bea?” sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?” Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui”[58].

2.         Al doilea lucru caracteristic al rămăşiţei Domnului este sfinţirea. Rămăşiţa lui Dumnezeu caută sfinţirea. Niciodată nu vaputea spune: “Suntem prea sfinţi!” Această sfinţire trebuie căutată în toate zilele vieţii noastre: “urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”[59]. Dacă vrem să avem siguranţă în viaţa noastră ca şi creştini trebuie să urmărim sfinţirea. Să ne cercetăm dacă suntem mai sfinţi astăzi decât eram acum o lună sau decât acum un an. Dacă nu căutăm să creştem în sfinţenie, suntem de partea celor mulţi.

În vremurile din urmă există o categorie de oameni care au avut credinţă, dar s-au lepădat de ea, căutând lucrurile pe care şi neamurile le caută: “Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor”[60]. Cei mulţi vor avea “doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea“[61]. În majoritatea bisericilor  denominaţionale a rămas doar forma evlaviei, însă total lipsită de putere. Forma aceasta nu va dispărea până ce Domnul va trimite judecata Lui peste acest pământ. Spre exemplu luteranii, care  îşi au începuturile într-o mare trezire, au rămas doar cu forma de evlavie, ajungând astăzi să oficieze căsătorii între persoane aflate împotriva naturii umane. Să ne verificăm dacă avem doar o formă de evlavie sau dacă avem şi putere împotriva păcatului. Avem putere când vestim Evanghelia? Avem putere în mărturisire, în cântare, în rugăciuni? Apostolul Pavel spunea credincioşilor din Corint că doreşte să vadă “nu vorbele, ci puterea celor ce s-au îngâmfat, căci Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în putere.”[62]

3.         În al treilea rând, cei puţini au viaţa din Dumnezeu, pe Duhul Sfânt în plinătatea Sa. Ei vorbesc mereu despre El şi caută umplerea cu Duhul Sfânt. Această căutare trebuie să fie zilnică. Duhul Sfânt ne sfinţeşte, ne călăuzeşte, ne dă putere şi lumină. El va fi luat de pe pământ odată cu răpirea Bisericii, iar Dumnezeu îi va chema acasă doar pe acei credincioşi care au plinătatea Duhului Său. El nu va lua fecioarele care au candele cu foc în ele, dar care nu sunt pline, ci doar pe cele care au “paharul plin de dă peste el”[63]. Acesta este criteriul după care se cunosc cei puţini. Ei caută tot timpul să fie plini de Duhul Sfânt ca şi fecioarele înţelepte. Cei mulţi sunt morţi în păcate şi fărădelegi: “ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort”[64]. Unde nu este Duhul lui Dumnezeu, nu este nici viaţă în biserică: “Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă”[65]. Aceasta este starea majorităţii creştinilor. Cei care au viaţa doresc să fie în părtăşie unii cu alţii, să se zidească unii pe alţii şi   să-L laude din toată inima pe Dumnezeu.

4.         În al patrulea rând, rămăşiţa celor puţini umblă în lumină. De fiecare dată când cugetul îi avertizează, ei îşi mărturisesc păcatele, nu se ascund unii de alţii. Relaţiile de frăţietate adevărate sunt numai cele care au loc în lumină. Dacă este păcat ascuns şi nemărturisit, nu poate exista părtăşie şi lumină: “căci oricine face răul, urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele”[66]. Cei mulţi umblă în întuneric, chiar dacă frecventează o adunare creştină, dar nu dau socoteală nimănui. Apostolul Petru ne sfătuieşte să ne dăm toate “silinţele ca să unim cu credinţa noastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni… Dar cine nu are aceste lucruri este orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţat de vechile lui păcate[67]. 

Rămăşiţa lui Dumnezeu nu este nici leneşă, nici neroditoare. Ei se duc să vestească Evanghelia prin parcuri, prin spitale, fără a pierde vremea în faţa televizorului sau pe internet. Marea majoritate a creştinilor sunt orbi şi nu vor să deschidă ochii pentru că nu vor să renunţe la păcat. Aleg să se ducă în locuri unde faptele lor nu sunt scoase la lumină şi nu trebuie să se lepede de ele prin pocăinţă. Cine este sfânt, se va sfinţi şi mai mult, cine este neprihănit va trăi şi mai departe în neprihănire, dar cine trăieşte în păcat se va adânci în el. Biserica care caracterizează cel mai bine starea multor biserici dinaintea venirii Domnului este cea din Laodiceea, despre care Domnul Isus spune: „pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic” şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol”[68]. Aceasta este cea mai rea stare pe care o poate avea cineva. Domnul totuşi cheamă la El pe toţi cei ce sunt orbi să cumpere alifie, să-şi ungă ochii şi să-şi vadă starea. Alifia simbolizează Duhul Sfânt care cercetează viaţa oamenilor şi le aduce lumină.

5.       Cei puţini au părtăşie unii cu alţii: “Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”[69]. Biserica primară era într-o permanentă părtăşie şi nu avea un program religios. Cei care trăiesc pentru sine nu fac parte din rămăşiţa Domnului. Creştinii din zilele noastre trăiesc în egoism şi în singurătate din cauza egoismului lor: “căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie”[70]. Aceşti oameni sunt concentraţi pe sine şi pe ceea ce doresc ei, dar nu reprezintă altceva decât apostazia în forma ei cea mai severă.

6.         Rămăşiţa Domnului nu trăieşte pentru pământ, ci pentru cer. Dacă ne strângem comori în ceruri vom avea parte de ele o veşnicie, dar cei care îşi strâng comori pe acest pământ, nu le vor deţine decât pentru un timp. De aceea suntem îndemnaţi de Domnul: “Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte, pentru ca atunci când veţi muri, să vă primească în corturile veşnice”[71]. Fiecare va avea ceea ce şi-a zidit. Unii zidesc pentru cer, alţii pentru pământ. Comoara cea mai de preţ pe care ar trebui s-o căutăm şi s-o avem este Însuşi Domnul nostru.

7.         În final, cei puţini sunt oameni care iubesc şi grăbesc venirea Lui. Ei nu doar aşteaptă venirea Lui, dar o şi iubesc mai mult decât orice alt lucru. Cei care nu-L iubesc pe El îşi iubesc propria viaţă.

După răpire toate duhurile răutăţii vor chinui oamenii de pe pământ şi va fi foarte greu pentru cineva să se mai pocăiască în aceste condiţii. Vor fi mulţi cei care vor plânge cu amar pentru că au ratat şansa vieţii lor de a fi o veşnicie cu Dumnezeu. Noi grăbim venirea Lui, vestind Evanghelia şi iubindu-L pe El, într-o vreme despre care Petru a scris: “Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor şi vor zice: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci, de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii! … Dar, preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi. Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă”[72]. 

Aceste cuvinte le sunt adresate în primul rând creştinilor. El încă mai are răbdare cu fiecare şi vrea ca toţi să se trezească şi să nu se piardă. Cu toate acestea răbdarea Lui are o limită. Îndurarea lui Dumnezeu mai face să fie încă zile pe pământ, dar ea se va sfârşi curând: “Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ noaptea. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde: „Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului?”[73].

Numai acei oameni care au caracteristicile prezentate mai sus pot avea siguranţa răpirii. Ei sunt cei care trăiesc aşa cum a trăit Enoh şi Noe şi formează Biserica Lui adevărată. Cercetează-te în lumina Scripturii şi asigură-te că faci parte din rămăşiţa sfântă care Îl va întâmpina curând pe Domnul în văzduh. A Lui să fie slava!

 

[1] Ioan 13:1-17

[2] Filipeni 2:8.

[3] Marcu 10:42-45.

[4] Matei 23:6, 7.

[5] Matei 23:8.

[6] Matei 23:12.

[7] Efeseni 4:11.

[8] Ezechiel 34.

[9] Ioan 14:1-4.

[10] Evrei 12:2. 

[11] 1 Tesaloniceni 4:18.

[12] Ioan 16:33.

[13] Ioan 15:18, 19.

[14] Ioan 16:1-4.

[15] Ioan 13:34.

[16] 1 Ioan 1:8, 9.

[17] 1 Ioan 1:7.

[18] Ioan 13:34, 35.

[19] 1 Ioan 2:8-10.  

[20] 1 Ioan 3:10.

[21] 1 Ioan 3:14-16.

[22] 1 Ioan 3:17.

[23] Fapte 4:32.

[24] 1 Ioan 4:21.

[25] Ioan 15:1-5.

[26] Ioan 15:2.

[27] Romani 6:22.

[28] Matei 25:12.

[29] Apocalipsa 3:16.

[30] Ioan 14:15-17.

[31] 2 Corinteni 4:7. 

[32] Ioan 16:13.

[33] Ioan 14:19, 20, 23.

[34] Ioan 14:12-14.

[35] Ioan 15:7.

[36] Ioan 16:23, 24.

[37] Matei 16:28.

[38] Matei 16:17.

[39] 1 Corinteni 2:14,15.

[40] Isaia 53:3.

[41] Matei 10:36.

[42] 2 Petru 1:3.

[43] Galateni 1:10.

[44] Isaia 14:13,14.

[45] 1 Corinteni 3:3,4.

[46] Galateni 5:15-17, 21.

[47] 1 Corinteni 3:1, 2.

[48] Evrei 5:12-14.

[49] 1 Corinteni 2:7, 12, 13.

[50] 2 Timotei 4:3.

[51] Geneza 5:24.

[52] Geneza 6:9.

[53] Matei 24:36-42.

[54] Matei 7:13.

[55] Proverbe 16:25.

[56] 2 Petru 3:10.

[57] Luca 12:34.

[58] Matei 6:31-33.

[59] Evrei 12:14.

[60] 1 Timotei 4:1.

[61] 2 Timotei 3:5.

[62] 1 Corinteni 4:19, 20.

[63]  Psalmul 23:5.

[64] Apocalipsa 3:1.

[65]  Ioan 6:63. 

[66]  Ioan 3:20.

[67] 2 Petru 1:5-9.

[68] Apocalipsa 3:17.

[69] Fapte. 2:42.

[70] 2 Timotei 3:2.

[71] Luca 16:9.

[72] 2 Petru 3:9.

[73] 2 Petru 3:11, 12.

HARTA SITE

Contact