Evanghelia este o veste bună pentru oameni și ea nu ar fi existat dacă Domnul Isus nu ar fi venit în lumea noastră ca să ne ierte de păcate. Această veste bună se adresează fiecărui om, după cum bine spune Apostolul Pavel: și grecilor, și iudeilor și barbarilor și celor învățați și celor neînvățați.[1]
Evanghelia este foarte simplu de înțeles pentru orice categorie de oameni și se rezumă la următoare afirmație: Dumnezeu L-a trimis în lume pe singurul Său Fiu preaiubit ca să moară pentru păcatele noastre. Dumnezeu răspândește această veste bună în întreaga lume prin oamenii Săi, ca toți să ajungă la cunoștința adevărului și să fie mântuiți.
Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că „mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu și împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor care înăbușă adevărul în nelegiuirea lor.”[2] Noi ne-am obișnuit să credem despre Dumnezeu că El este numai un Dumnezeu bun. Scriptura însă ne face cunoscută și o altă latură a lui Dumnezeu, și anume că El este un Dumnezeu mânios împotriva păcatului. Este de ajuns un singur păcat ca El să se mânie împotriva noastră, iar pe măsură ce înaintăm în viață și ne adâncim în păcate, mânia Sa este și mai aprinsă fată de noi.
De aceea primul lucru pe care trebuie să-L știm despre Dumnezeu este că El este un Dumnezeu care se mânie împotriva celor ce păcătuiesc. Într-o zi fiecare om va sta față în fată cu acest Dumnezeu sfânt în fața scaunului Său de judecată și va trebui să dea socoteală de păcatele comise împotriva Legii Lui. Încă din vechime Dumnezeu s-a descoperit pe Sine prin faptul că EL este ”iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat.”[3]
Mânia lui Dumnezeu este gata să se descopere în curând pe pământul nostru pentru că păcatul a ajuns deja la culme. Dumnezeu a mai judecat o dată întregul pământ prin potop în vremea lui Noe. Ziua aceea mare a mâniei Lui este gata să vină peste pământul acesta și dacă odinioară pământul a fost acoperit de ape, la a doua judecată a lui Dumnezeu pământul va fi acoperit de foc. Focul judecății Lui va arde tot ce este nelegiuit și păcătos. Paharul mâniei Lui este gata să se umple și atunci El va vărsa toată mânia Sa peste omenire.
Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că oamenii, „fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel, au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înșelăciune, de porniri răutăcioase; sunt șoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufași, lăudăroși, născocitori de rele, neascultători de părinți, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecați, fără milă. Și, măcar că știu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuși, ei nu numai că le fac, dar și găsesc de buni pe cei ce le fac.”[4]
Aceasta este starea de păcat în care au ajuns oamenii în zilele noastre. Oamenii au ajuns plini de orice necurăție și de nelegiuire, lipsiți de orice formă de bun simt, chiar laudându-se cu păcatele lor. Numai îndurarea lui Dumnezeu face ca judecata Lui să nu ardă într-o clipă acest pământ plin de păcate. Oamenii adună păcate după păcate, iar faptul că Dumnezeu mai amână judecata Lui pe acest pământ este că dorește să lase timp omului să se pocăiască.[5] Să nu disprețuim îndelunga răbdare a lui Dumnezeu. El vorbește și astăzi oamenilor ca ei să facă pasul împăcării cu El, să se pocăiască pentru toate faptele lor rele ca să fie salvați de mânia Lui: „Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îți aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei și a arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui.”[6]
Dumnezeu și-a manifestat această îndelungă răbdare fată de pământul nostru timp de mai bine de două mii de ani. De atunci El tot așteaptă ca fiecare om să se întoarcă la El să-și mărturisească păcatele și să se împace cu Cel care le poate ierta păcatele și vina. Aceasta este promisiunea pe care o găsim în Biblie pentru cei care își recunosc păcatele înaintea Domnului: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire.”[7]
Însă Dumnezeu nu ne iartă doar păcatele, ci ne și izbăvește de robia păcatului. Pentru aceasta noi trebuie să ne naștem din nou. Dar ca să ne putem naște din nou, primul lucru pe care trebuie să-l înțelegem este că înlăuntrul nostru nu locuiește nimic bun, pentru că noi ne naștem cu o fire păcătoasă. Fiul lui Dumnezeu nu are o fire păcătoasă; nici îngerii din ceruri, nimeni care nu a căzut vreodată în păcat nu are o fire păcătoasă. Sunt numai două categorii de făpturi care au o fire păcătoasă și aceștia sunt îngerii căzuți (duhuri necurate) și omul. De aceea firea păcătoasă a omului trebuie tăiată din rădăcină. Omul cel vechi care trăia în păcate și în necurăție trebuie să nu mai existe, iar aceasta poate fi posibil numai printr-o naștere din nou care se întâmplă atunci când noi ne întoarcem la Dumnezeu cu pocăință și credință. Domnul Isus ne îndemnă să intrăm pe poarte cea strâmtă a pocăinței: ”Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, și mulți sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață, și putini sunt cei ce o află.”[8]
Dumnezeu ne avertizează că nu toate căile pe care le aleg oamenii duc la Dumnezeu. Omul spune că orice cale și orice religie duce tot la Dumnezeu, dar adevărul este altul. “Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte.”[9] Este o singură cale care duce către cer și noi trebuie să ne asigurăm că suntem pe calea cea bună. Calea cea strâmtă are ca final viața veșnică în cerul lui Dumnezeu. Calea cea lată pe care o aleg cei mai mulți duce la pierzare. Domnul Isus va spune unora dintre cei care sunt siguri că vor ajunge în cer, dar care merg pe calea lată, împlinind toate poftele acestei lumi, aceste cuvinte dure: “Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege.”[10]
Când vine Nicodim, un om moral, la Domnul Isus, primul lucru pe care Domnul i-l spune este că el trebuie să se nască din nou, ceea ce înseamnă să renunțe la toate gândurile bune pe care le avea despre sine și să înceapă o viață nouă prin pocăință. Creștinul adevărat este cel care este născut din nou, care trăiește o viață total schimbată fată de ceea ce era înainte, este un om care Îl caută pe Dumnezeu prin sfințire. Majoritatea persoanelor își spun “creștini”, dar sunt totuși robiți de curvie de mânie și de tot felul de nelegiuiri. Nimeni nu trebuie să se înșele în această privință, ci să se vadă exact așa cum este în realitate. Domnul Isus îi spune lui Nicodim, care era învățătorul lui Israel, că trebuie să se nască din nou, să ia viața de credință de la început. Toți acei ani de religie și de tradiții trebuiau să înceteze în viața lui, să recunoască că el nu fusese ceea ce a trebuit pentru că nu avea lucrul esențial care putea să-I transforme viața cu adevărat: nașterea din nou. Dumnezeu va respinge orice faptă pe care noi o credem a fi bună, dacă nu suntem împăcați cu El prin pocăință. Oricât de morali ne-am considera, Dumnezeu privește la inima noastră, El cunoaște toate gândurile noastre ascunse, toate dorințele și poftele inimilor noastre. Nașterea din nou se produce prin renunțare la tot ceea ce credeam că este bun în viața noastră. Nicodim care înțelesese cuvintele Domnului, și-a dat seama că acest lucru la vârsta lui este foarte greu, după atâția ani petrecuți într-o formă de religie. De aceea Îi adresează Domnului Isus această întrebare: “Cum se poate naște un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale și să se nască?”[11]
În inima lui Nicodim era o neliniște, tocmai de aceea a venit la Domnul Isus. Cugetul lui îl acuza și vedea că avea nevoie de o schimbare. Orice om trebuie să aibă această frământare în inima lui. Dumnezeu cunoaște toate păcatele făcute de noi toți, dar nu este prea târziu să ne pocăim de faptele noastre cât timp trăim pe acest pământ.
Când apostolul Pavel s-a trezit cu fata la pământ, Domnul Isus i-a spus că trebuie să renunțe la toată forma lui de evlavie pentru a o lua de la capăt prin pocăință[12]. Apostolului Pavel i-a luat patru zile să mediteze asupra cuvintelor Domnului Isus și a ales să șteargă tot ceea ce cunoștea din trecutul lui despre Dumnezeu pentru a se naște din nou.
De aici deducem că religiozitatea nu salvează pe nimeni, numai pocăința și viața transformată de puterea lui Dumnezeu. După Legea lui Israel nimeni nu-l putea dovedi pe apostolul Pavel că avea păcate, dar aceste păcate erau ascunse în inima lui. După nașterea din nou a apostolului Pavel, el a luat viața lui de credință de la început. Duhul Domnului intră în viața celui care se pocăiește și îi dă putere să trăiască o viață în neprihănire. Orice copil al lui Dumnezeu trebuie să-I semene Tatălui Său. Omul născut din nou trăiește pentru Dumnezeu prin puterea dată lui de Duhul Sfânt.
Când venim înaintea Domnului, trebuie să venim ca vameșul care se bătea cu pumnul în piept și cerea milă Domnului, iar nu ca acel fariseu din scriptură mândru că este un om moral.[13] Cine nu trece prin această poartă a pocăinței nu va putea să meargă pe calea cea strâmtă. Să nu tratăm acest fapt cu superficialitate, ci să-i acordăm toată atenția pe care o merită. Cel care intră pe această poartă nu este nici hoț, nici tâlhar, dar cel ce nu intră pe poarta îngustă a pocăinței este un astfel de om.
După intrarea pe poartă prin pocăință trebuie să și înaintăm pe calea Domnului. Dar fără a ne lepăda de tot ceea ce suntem noi, noi nu îl putem urma pe El. Domnul Isus ne arată acesta explicit prin pilda tânărului bogat. Din punct de vedere social acest tânăr avea tot ce îi trebuia. În Israel pe vremea aceea erau foarte mulți săraci, iar acest tânăr era o persoană privilegiată pentru că era înstărit. Totuși faptul că era tânăr și bogat nu însemna că era și fericit. Nici tinerețea, nici banii nu aduc fericirea nimănui. Setea sufletului omenesc după fericire nu poate fi săturată cu aceste lucruri. Omul a fost creat cu un gol înlăuntru care poate fi umplut numai de către Creatorul Său.
Acest tânăr a venit alergând la Domnul Isus în căutarea umplerii acestui gol. El era singurul care putea aduce rezolvare acestei probleme. Și noi trebuie să venim la Domnul Isus alergând și să Îl căutăm cu toată inima atâta vreme cât se poate găsi.[14] Acest tânăr era conștient de faptul că Domnul Isus deținea adevărul, că este Fiul lui Dumnezeu, de aceea s-a aruncat la pământ înaintea Lui. Tânărul a pus întrebarea corectă: cum poate fi mântuit?
Dar la Domnul Isus se vine cu pocăință sinceră, altfel venim în zadar. Acestui tânăr bogat îi lipsea însă pocăința și nu era dispus să renunțe a tot ce are ca să-l urmeze pe Domnul Isus. El a venit la Domnul cu o părere foarte bună despre el însuși. Dacă nu ne sfâșiem inima înaintea Lui, nu vom putea căpăta iertare și eliberare. Domnul Isus îi amintește poruncile din Lege, punându-I “oglinda în față”. Tânărul trebuia să se cerceteze pe sine și să se vadă murdar în prezenta Domnului. El însă spune o minciună afirmând că a păzit toate poruncile, pentru că nimeni nu putea tine toată Legea. Domnul Isus a fost singurul care a putut acesta. Atunci Domnul i-a dat testul final pentru a-I arăta inima. I-a cerut să renunțe la tot ce are și apoi să-L urmeze. A-L urma pe Domnul Isus însemna a primi batjocură și chiar a-ti pune viața în primejdie.
Cine vrea să-L urmeze pe Domnul Isus trebuie să fie conștient că fără renunțare nu este posibil să-L urmezi. Domnul Isus l-a iubit pe acest tânăr, dar aștepta pocăință reală, credință şi renunțare. Dacă Îl iubim, lăsăm totul de dragul Lui, dacă ni se cere. Diavolul va veni să ne spună că dacă Îl urmăm pe Domnul Isus ne vom pierde viața. Aceasta este minciuna lui, pe care o folosește pentru a-I da înapoi pe cei care se decid să-L urmeze pe El. Domnul Isus însă spune: “Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va câştiga.”[15] Acest tânăr şi-a făcut calculul şi a socotit că dacă Îl va urma pe Domnul va pierde tot ce are pe acest pământ, neluând însă în seamă că urma să-şi piardă viaţa veşnică. Domnul Isus ne-a spus încă de la început că în lume vom avea necazuri, dar că El a biruit lumea, şi noi, prin puterea pe care El ne-o dă, putem de asemenea să biruim.[16]
Domnul Isus a suferit toată ocara posibilă pentru ca omenirea să fie salvată. Domnul Isus ne cere să ne purtăm crucea în fiecare zi, să murim față de noi zilnic. Acest tânăr nu a fost dispus să moară față de el, față de dorințele și de poftele lui și de aceea a pierdut șansa vieții sale. A pierdut șansa de a fi ucenicul Domnului Isus. Tânărul a crezut că drumul Domnului este prea greu de urmat fără să ia în considerare că Domnul Însuși este Cel care ajută, Cel care dă putere să-L urmăm. El a spus: “Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, și sarcina Mea este ușoară.”[17]
Standardul Domnului este unul înalt, dar El are rămășița Lui credincioasă care Îl urmează până la moarte. Aceasta este chemarea fiecăruia dintre noi: lepădarea de sine și încrederea deplină în Dumnezeu. Ucenicii renunțaseră la tot ce aveau pentru Domnul. Domnul Isus îi spune apostolului Petru că renunțarea lor la tot ceea ce aveau pe acest pământ va fi foarte mult răsplătită și pe pământ și în ceruri: “Adevărat vă spun că nu este nimeni care să-și fi lăsat casa, sau nevasta, sau frații, sau părinții, sau copiii, pentru Împărăția lui Dumnezeu, și să nu primească mult mai mult în veacul acesta de acum, iar în veacul viitor, viața veșnică.”[18] Noi renunțăm la lucruri care nu au cu adevărat însemnătate și Domnul ne dă ca răsplată viața și bucurie veșnică în prezenta lui Dumnezeu.
Apostolul Pavel spune despre sine: “eu, care sunt tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminția lui Beniamin, evreu din evrei; în ce privește Legea, fariseu; în ce privește râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană. Dar lucrurile care pentru mine erau câștiguri le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos.”[19]
Iubirea față de lume și față de lucrurile din lume este un mare păcat în ochii lui Dumnezeu. Zacheu care era mai marele vameșilor a venit la Domnul cu pocăință. Și Zacheu a venit ca și tânărul bogat, alergând la Domnul, dar el și-a recunoscut vina și păcatul înaintea Domnului. Domnul Isus nu i-a cerut să vândă tot ce avea pentru a-L urma pe El, ci singur a socotit care trebuia să fie renunțarea în urma păcatelor sale: “jumătate din avuția mea o dau săracilor; și, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit.”[20]
Zacheu a avut de pierdut o mare parte din avuția lui pentru că știa cât de mult năpăstuise pe alții și că trebuia să dea înapoi ce a furat de la ei. După Lege ar fi trebuit sa dea numai un sfert, nu împătrit, dar Zacheu era fericit că Îl câștigase pe Domnul și nu mai avea trebuință de nimic altceva.
Chiar dacă vom avea de pierdut în urma deciziei noastre de a-L urma pe Domnul din punct de vedere pământesc, ne vom câștiga viețile pentru veșnicie. Noi, ca și creștini, trebuie să ne împăcăm cu toți oamenii față de care am greșit, trebuie să ne cerem iertare și să învățăm să iertăm, după cum şi Dumnezeu ne iartă nouă păcatele noastre. Prin păcatele noastre noi L-am ucis pe Domnul Isus, iar El vrea să ne face fii ai lui Dumnezeu. O astfel de dragostea din partea lui Dumnezeu pentru noi este de neînţeles pentru mintea noastră umană.
Un alt exemplu de om religios care își strânsese comori pe pământ este bogatul care a ajuns în chinurile iadului. El ținea toate tradițiile iudaice, dar își trăia viața pentru sine, risipind singura șansă pe care o avea la mântuirea sufletului său. Săracul care cerșea la poarta casei sale însă, a ajuns în ceruri pentru că a împlinit cuvintele Domnului strângându-și comori în ceruri.[21] Acesta era tot un om bogat care a ales însă să-şi trăiască viaţa, să beneficieze de toate poftele inimii lui, să-şi ia partea bună pe acest pământ, dar în final să-şi piardă sufletul în iad. Sufletele celor chinuiţi în iad vor fi acolo pentru veşnicie, acest lucru datorându-se faptului că au respins mântuire oferită în dar. Să nu refuzăm dragostea adevărului, să ne mai gândim la faptul că suntem păcătoşi şi că avem nevoie de un Mântuitor care să ne scape de la pierzare. Zacheu era stăpânit de Mamona, acelaşi zeu al banilor de care sunt chinuiţi o mulţime de oameni în zilele noastre. Domnul a rupt acest lanţ de păcat eliberând sufletul lui Zacheu de sub această grea povară. Sufletele tuturor celor care L-au văzut pe Domnul trecând pe lângă ei, dar care au stat nepăsători faţă de mântuirea pe care Domnul le-o punea înainte se chinuiesc o veşnicie în focul iadului chinuiţi de gândul că L-au refuzat pe Cel care le putea da viaţa veşnică. În iad nu mai este posibilitatea să schimbi nimic. Singura şansă de a ne împăca cu El este pe pământ.
De aceea a-L urma pe Domnul Isus nu este o opțiune pentru noi dacă vrem cu adevărat să ne scăpăm sufletul de la chinul veșnic. Domnul Isus le-a spus celor mulți care veneau după El: „Dacă vine cineva la Mine, și nu urăște pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe frații săi, pe surorile sale, ba chiar însăși viață sa, nu poate fi ucenicul Meu. Și oricine nu-și poartă crucea și nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu.”[22] Dacă noi nu Îl iubim pe El mai mult decât orice altceva din viața noastră, nu vom putea fi ucenicii Lui. Dacă nu facem din Domnul scopul existenței noastre, noi nu suntem ucenicii Lui, predați în întregime cu toată inima noastră.
Ca să înfăptui în noi această lucrare, Dumnezeu are o singură formă de a trata cu firea noastră căzută și aceasta este moartea, moartea firii noastre vechi. Omul cel vechi trebuie să moară ca omul duhovnicesc să poată trăi: “Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”[23]
Creștinul adevărat se cunoaște prin faptul că mintea lui este reînnoită, căutările lui sunt diferite de ale lumii, inima lui este lipită de cer și nu de pământ, mânia lui încetează, cuvintele urâte nu mai există în vocabularul lui, modul lui de a fi și de a se comporta se schimbă radical. Dumnezeu vrea să schimbe tot ce este rău în noi. El nu acceptă ca noi să facem compromisuri cu păcatul, ci toată inima noastră să fie lipită de El.
Orice naștere din nou este însoțită lacrimi și durere pentru faptele rele din trecut și pentru felul deșert de viețuire de până atunci. Dacă nu ne pare rău de trecutul nostru păcătos, nu vom putea scăpa de el. Păcatele săvârșite trebuie să provoace durere și lacrimi ca omul să se poată pocăi. După momentul pocăinței omul trebuie să fie de nerecunoscut. Toți cei care-l cunoșteau înainte trebuie să rămână uimiți de schimbarea produsă în inima lui care se reflectă în toate faptele exterioare ale vieții sale.
O altă dovadă a omului născut din nou este că cei din jurul lui îl vor ocărî. Dar și Domnul Isus, cu toate că era Fiul lui Dumnezeu, a avut parte de aceeași ocară pentru că El, prin trăirea Lui, scotea la lumină întunericul din inimile oamenilor produs de păcat. Un om născut din nou are dorințe noi de a-L cunoaște mai mult pe Dumnezeu, de a se ruga, de a cânta. El Îl laudă pe Dumnezeu și dorește să ducă Evanghelia Lui către toți oamenii, Îl dorește numai pe Dumnezeu și viața trăită în prezenta Lui. Cine nu își schimbă viața în totalitate, nu trăiește după adevărul lui Dumnezeu. Dacă omul permite păcatelor să continue în viața lui nu este un creștin adevărat, ci se înșală singur. Nu există creștin neizbăvit de robia păcatelor, pentru că Domnul Isus spune: “Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteți sub Lege, ci sub har.”[24]
Domnul Isus spune că putini aleg să meargă pe această cale îngustă a pocăinței continue. Din toți oamenii care locuiau pe fata pământului, numai doisprezece oameni L-au urmat, iar unul dintre ei L-a trădat. După moartea și învierea Domnului de Rusalii cinci mii de oameni s-au pocăit, dar totuși acesta este un număr foarte mic comparativ cu numărul oamenilor care locuiau în Ierusalim în acea vreme. Întotdeauna această cale a fost una strâmtă, pe care au mers putini oameni, iar caracteristicile omului care se află pe calea îngustă, după cum le-a enumerat Domnul Isus în predica de pe munte, sunt următoarele: ei sunt săraci în duhul lor (dar bogați în Duhul lui Dumnezeu), sunt blânzi, flămânzi și însetați după neprihănire, milostivi, cu inima curată, împăciuitori, prigoniți din pricina neprihănirii[25]. Ferice de cei care sunt sarea pământului și lumina lumii, pentru că ei se află pe calea cea îngustă. Cea mai mare parte din populația țării noastre se declară a fi creștini, totuși conduita lor de viață mărturisește cu totul altceva despre ei. Nu trebuie să ne considerăm creștini doar pentru faptul că purtăm acest nume, ci numai dacă vom trăi poruncile Domnul Isus pentru noi.
Acestea sunt cuvintele Domnului Isus pentru cei ce sunt creștini adevărați: “Îi veți cunoaște după roadele lor.”[26] Apostolul Iacov scrie în epistola sa: “Tu crezi că Dumnezeu este unul și bine faci; dar și dracii cred… și se înfoiară! Vrei, dar, să înțelegi, om nesocotit, că credința fără fapte este zadarnică?”[27] Faptele noastre trebuie să dovedească această credință. Omul care face fapte de milostenie în ascuns, fără să știe stânga ce face dreapta este omul pe calea cea strâmtă, cel care trâmbițează faptele lui de milostenie se află pe calea largă.[28] Postul, milostenia și rugăciunea trebuie să fie făcute în ascuns, ca Tatăl nostru din ceruri să vadă, iar nu oamenii din jurul nostru. Ceea ce suntem în cămăruța noastră, singuri cu Dumnezeu, atâta suntem pe calea cu Dumnezeu, viața noastră în ascuns cu Dumnezeu vorbește foarte mult despre cât de credincioși suntem.
Cei care merg pe calea îngustă își au comorile în ceruri. Pe pământ întâmpină diverse forme de prigoană, dar inima le este lipită de cer.[29] Omul credincios lui Dumnezeu nu se îngrijorează de nimic, ci pune totul în mâinile Domnului, omul credincios nu îi judecă pe alții, ci mai degrabă se judecă pe sine. Omul care merge pe calea lată îi judecă pe ceilalți cu toate că și el face aceleași lucruri.[30] Trebuie să ne judecăm fiecare după răutatea inimii noastre, să ne judecăm păcatele noastre și nu pe ale altora.
Calea îngustă este presărată cu greutăți, Domnul Isus ne cere să ne lepădăm de noi și să-L lăsăm pe El să ne prelucreze și să ne sfințească până la capăt. Aceasta este singura cale care duce la Dumnezeu, o altă cale nu există. Ceea ce va conta în veșnicie va fi modul în care ne-am trăit viața pe acest pământ, dacă am trăit-o pentru El sau pentru noi.
Domnul Isus avertizează că în vremurile din urmă vor fi mulți proorocii mincinoși care îi vor înșela pe mulți.[31] Acești oameni merg pe calea cea lată a neascultării de Dumnezeu, a păcatului și a nelegiuirii. Pe calea îngustă mergem în sus, ne ridicăm în viața de sfințenie și ne apropiem tot mai mult de Dumnezeu. Proorocii mincinoși nu vor pune niciodată accentul pe sfințenie și pe ascultarea tuturor cuvintelor lui Dumnezeu. Proorocii mincinoși vor da socoteală pentru învățătura pe care au dat-o altora. Domnul Isus ne cere să judecăm învățătura primită de cineva după roadele vieții acestuia, cum este el în viața de zi cu zi, cum este în relație cu banii, cu familia lui și cu ceilalți oameni.
Toată predica Domnului Isus de pe munte este un subiect de cercetare a vieților noastre. Domnul Isus a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut și să ne pună înainte cuvintele vieții veșnice.[32] Cine spune că este creștin trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus.[33] În ziua judecății Dumnezeu va descoperi toate lucrurile ascunse ale vieților noastre, așa că oricine cheamă Numele Domnului trebuie să se depărteze de fărădelege.[34]
Nu trebuie să uităm că noi nu vom lua nimic cu noi din ce avem pe pământ după ce vom pleca din această lume. Toate lucrurile ne sunt date de Dumnezeu și Îi aparțin Lui. Noi suntem doar simpli administratori ai tuturor lucrurilor pe care ni se pare că le avem: “Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea și cei ce o locuiesc!” [35] Noi vom stăpâni numai lucrurile pe care le strângem pentru veșnicie “Cine nu este cu Mine este împotriva Mea, și cine nu strânge cu Mine risipește”[36], spune Domnul Isus. Cine nu este pentru Dumnezeu în viața aceasta își risipește viața veșnică și se pierde pe sine. Comoara omului născut din nou este Domnul Isus: “Căci unde este comoara voastră, acolo este și inima voastră.”[37]
Să facem astăzi pasul împăcării cu El prin pocăința de toate faptele rele ca să fim salvați de mânia Lui: „Câtă vreme se zice: „Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile, ca în ziua răzvrătirii.”[38] Cei care nu vor să se pocăiască vor merge în chinul veșnic, dar cei care se împacă cu Dumnezeu de pe pământ vor avea parte de fericire veșnică. Tu unde vrei să își petreci veșnicia?
[1] Romani 1:14.
[2] Romani 1:18.
[3] Exod 34:7.
[4] Romani 1:28-30.
[5] Romani 2:4-8.
[6] Romani 2:5.
[7] 1 Ioan 1:9.
[8] Matei 7:13-14.
[9] Proverbe 14:12.
[10] Matei 7:23.
[11] Ioan 3:4.
[12] Fapte 9:5.
[13] Luca 18:10-13.
[14] Isaia 55:6.
[15] Matei 10:39.
[16] Ioan 16:33.
[17] Matei 11:29,30.
[18] Luca 18:29,30.
[19] Filipeni 3:5-8.
[20] Luca 19:8.
[21] Luca 16:19-26.
[22] Luca 14:26,27.
[23] 2 Corinteni 5:17.
[24] Romani 6:14.
[25] Matei 5:3-12.
[26] Matei 7:16.
[27] Iacov 2:19,20.
[28] Matei 6:3.
[29] Matei 6:19,20.
[30] Romani 2:1-4.
[31] Matei 24:11.
[32] Luca 19:10.
[33]1 Ioan 2:6.
[34] 2 Timotei 2:19.
[35] Psalmul 24:1.
[36] Matei 12:30.
[37] Luca 12:34.
[38] Evrei 3:15.
